Un discurs poetic cu o matutina, în hainele picturii de dialog nord oltene, teoretizată de Andrei Pippidi, propune Alina Neagoe prin recentele poeme. O proiectie expletivă,cu un ascuns sentiment al melancoliei netemperate, construită solomonar, superb solomonar, dinamic textual... Inedit fenomen al culturatiei, cu doi actanti, metafora folclorică integrată în metafora ecartului de sentiment floral, expandant, cu pulsiuni la vedere, fermecătoare, neincluzând" mazgălelile" junghiene, celebru atavice, din tropicele triste, sintagma lui Levi-Strauss. Expresiv livresc, din metafora cuturala a lumii,(obiecte poetice, papuci, cometa, picior manifest dadaist), transfrastic existenţe cu poezia adolescent romantică (Gura ei, in care sangele...) si ironia postmodernă, teoretizată de Ioan Buduca, in Ironia dupa Socrate, impusa de generatia 80 si, diferit de JanKelevici. In celebrul tratat, Ironia... Un text cu vecinatea, cu "firea" din O zi mai lungă decât veacul, volumul lui Aitmatov si Verlaine, Baudelaire, cu "fiinta''...stil (de dincolo si dincoace de limba) şi scriitura (deschiderea spre cu stilistica, lexematică, a prepozitiei, prepozitia în şi întru....şi scriitura este poetică? si celebra schemă, Poezia=proza +a, b, c;Proza=poezia-a,-b,-c,a lui Roland Barthes)...

5. Pentru că El, ultimul vorbitor de esperanto şi singurul interlocutor mut,
Inţelegea nuştiuce -ul frenetic al lumii ei, papucii cu buline roz, ce-şi coborau stăpâna, în fiecare dimineaţă, de pe spatele cometei cu lapte şi miere, pe pământ,
Piciorul ei drept, diafan şi vociferând antagonic, precum un manifest dadaist la primul fior al deşteptării din abis,
Cămaşa ei de noapte, tămâiată cu un soi de adoraţie mistică de strigoii nopţilor de vară, ce îi apărau existenţa eremitică,
Mâna ei dreaptă, ce nu aţipea niciodată, repetând cântece de leagăn pentru spectacolul vieţii ( "nani, nani, copil cu o singură umbră"),
Gura ei, în care sângele alerga în şiroaie ameţitoare pe bidivii de foc, scuturându-şi coamele în tremurul buzei.
Superb poem,al existenţei ca holzwege,într-o metaforă a izotopiilor,a construcţiei ecart şi dislocare eclatement,din augmentarea structuralitătii,nu a structurii,într-o criză a mitului personal.Un enunt şi sensul se schimbă(Nădejdea ta)
Cel mai frumos cântec
Ce puţini au rămas paşii mei!
Paşii unui călător oarecare, într-un veac de fiere şi cremene,
Unul dintre cei mulţi care nu au ştiut, nu au putut şi nu au crezut.
Mărturie fac,
Chiar dacă n-am primit toiag şi nu-nfloresc foc viu nici măcar pe un ram uscat,
Aş vrea să-nţelegi şi să crezi:
Iubirea nu cântă din văzduhuri albe ori din suflete gemene,
Iubirea cântă dintr-o rană,
Nu poartă niciodată haine de gală,
Pereche nu-şi face nicicând o altă iubire,
Ci durerile, mâhnirile, de 70 de ori câte 7,
Cântând, în locuri pustii, la răscruci de drumuri, pe ape şi pe mări, le alungă.
Liman lin, cântă, dragostea mea,
Cel mai frumos cântec:
Nădejdea ta!
Dintre cele mai reuşite poeme ale generaţiei sale,canon,canon,posţmodern,răvăsit,răvăşitor,cu ...alteţa regală a prospeţimii de libertate şi amintire,pentru urma heidegeriană a neintămplatei temporalitati.
Educaţie
Vecin cu Sufletu-mi
Fusesem de la început,
Printr-o împrejurare la care
Nu fusesem părtaş;
Culmea ipocriziei:
Se mutase lângă mine,
Mă ţinea strâns, se lipise de mine,
Fără să mă întrebe
Dacă îi permit să se aşeze.
Sufletul ăsta era un tip nonşalant,
Un bonhomme, cu mănuşi albe de catifea
Şi peceţi discrete deasupra buzunarului stâng de la sacoul de caşmir
Care, indiferent de circumstanţă,
Ii trădau provenienţa regală.
Mă enerva cumplit!
Iniţial, nu îl băgasem în seamă,
Voiam să îl alung cu nepăsarea mea.
Cred ca îşi definitivase studiile la Academia Domnească de la Sfântul Sava
Şi cred că tot ce făcuse de-a lungul existenţei sale
Se desfaşurase obligatoriu în vreo instituţie care avea inserat în denumire
Cuvântul "domnesc" sau "regesc".
Da, sigur primise o educaţie prostească,
De un manierism exagerat,
Altfel ar fi plecat la primul meu "sictir!"
Sau , măcar, ar fi înjurat cu bărbăţie.
Dar nu...A stat, m-a privit cu aceeaşi încredere prostească
Şi m-a iertat, deşi eu nu voiam sa fiu iertat.
Am aruncat cu noroi pe hainele lui preţioase,
L-am trântit la pământ şi am călcat cu picioarele pe sacoul lui din caşmir verde
Până ce năduşeala mi-a înecat ochii în orbite.
L-am vândut te miri cui pe la toate colţurile
Pe adoraţie, pe respect, pe situaţie, pe dragoste, pe linişte, pe un colţ mic de cer, pe o semilună veche, pe toarta lămpii lui Aladin, pe o primăvară cam prea târzie şi şleampătă, pe o toamnă prea fardată şi indolentă, pe ...te miri ce
Şi am râs cu te miri cine de prosteasca lui existenţă.
Inutil!
Nu i-am putut smulge zâmbetul aprobator de pe faţă,
Îngheţat într-o încredere prostească!
Azi, de dimineaţă, mi-am luat inima în dinţi şi i-am vorbit:
-Cine eşti , domnule, şi ce vrei ?Ce mă tot constrângi cu încrederea ta prostească?Şi de ce nu te muţi?Nu vezi că nu te plac?
Stiţi ce mi-a răspuns, cu neruşinare şi acelaşi zâmbet aprobator?
-Te iubesc, fără început şi sfârşit, fără motive şi condiţii!
Mi-a întins mâna frăţeşte, m-a ridicat de jos şi mi-a scuturat de pe haine praful uliţei de la ultima încăierare.
Ce ţi-e cu educaţia zilelor de altădată
Şi ce păcat că m-am născut azi!
Noroc că sunt vecin cu Dragostea...