SIGHISOARA, 10 NOIEMBRIE 2023. TRENUL DE LA Bucureşti la Sighisoara circulă exact cu viteza potrivită pentru a admira peisajul. Am plecat în zorii unei zile minunate de toamnă târzie. An einer Spatterherbstvormittag cum se spune în acest cuvânt compus al minunatei limbi germane pe care soarta nu mi-a îngăduit să o deprind aşa cum dorisem. Pe defileul Prahovei, crestele Bucegilor străluceau împodobite cu prima zăpadă a acestui an, iar mai jos, pădurea de foioase îşi etala varietatea culorilor. După Braşov (fost Oraşul Stalin, părintele popoarelor pe care le-a decimat) viteza trenului încetineşte considerabil, astfel încât te poţi bucura de frumuseţea din apropiere, pe alocuri, trecând prin păduri, crengile copacilor sunt atât de aproape încât le poţi atinge cu mâna. Am făcut experienţa aceasta, dar o ramură m-a lovit destul de tare , mi-am retras mâna într-o clipă, dar nu fusesem lovit prea tare. Pe alocuri, viteza trenului îţi permite să priveşti chiar şi fiecare frunză galbenă, ruginie, roşie sau încă verde. Ici şi colo, se văd turme de oi sau cirezi de vaci păscând impasibile, animale cărora le pot mărturisi că le datorez chiar viaţa într-o perioadă de mari lipsuri alimentare şi nu numai . În China, unde trenurile circulă cu 320Km/h nu te poţi bucura de aşa ceva, dar, la mare distanţă, peisajul este la fel de interesant.
Sighisoara păstrează atmosfera burgului medieval de odinioară. Urcând spre Biserica din Deal parcă străbaţi un tunel al timpului, fiecare piatră de granit a pavajului lustruit de paşi dar şi de trecerea timpului vorbeşte, în timp ce vechile clădiri, bine conservate îşi spun povestea lor. În vârf, cimitirul te obligă la reculegere, iar alături se ridică turnul celui căruia se încredinţase îngrijirea acelui loc, dimpreună cu organizarea ceremoniilor solemne de înmormântare. Înainte de a urca mulţimea treptelor scării acoperite, m-am abătut pe la o cramă, un Keller cum nicăieri nu se mai află. Aici, în încăperea săpată în adâncul solului cu bolţi asupra cărora timpul şi-a pus amprenta, poţi degusta felurite băuturi autentice, de mare rafinament bahic. Cum intri, în faţă, dai de un şir de butoaie cu vinuri alese, renumitele vinuri albe de Transilvania.
În acest Keller poţi zăbovi fără să mai socoteşti timpul, care poate că nici nu există. Mă las ispitit. Nici nu terminasem bine jumătate din primul butoi, că încrederea sau chiar prietenia cu cel care deţinea tainele locului se şi legase. Avea ce povesti. Şi multă vreme n-a mai intrat nimeni în hrubă. Perla coroanei, ca să spun aşa, era o băutură licoroasă făcută din 17 plante culese în anumite zile ale anului, tainele preparării fiind aduse de saşii care colonizaseră aceste locuri cu aproape o mie de ani în urmă, dar procedeul era cu mult mai vechi. După preparare, sticlele sigilate trebuiau ţinute în pivniţe adânci, cu temperatură constantă, vreme de cel puţin patruzeci de ani, după care licoarea dobândea calităţile ideale. L-am înduplecat să-mi vândă o astfel de sticlă (o puteţi vedea în fotografie, căci nu m-am încumetat încă să o deschid). Mi s-a oferit un strop, spre degustare. Este cu adevărat un ELIXIRUM VITAE. Are o mulţime de virtuţi, mi-a spus în şoaptă, ca şi cum mi-ar fi împărtăşit o taină, cel cu înfăţişare bonomă care mi-a înmânat-o. Nu se vinde oricui. Preţul mi s-a părut prea mic pentru preţioasa achiziţie: am plătit întreaga sumă pe care am dăruit-o de pomană în cei trecuţi de 80 de ani ai mei. Un chilipir! Tocmai au trecut cei patruzeci, ba chiar o sută de ani şi de-acum vă veţi bucura de ea, v-o dau pentru că sunteţi singurul om care a descifrat scrierea de pe piele de viţel , document pe care, inspirându-mi încredere, l-am scos din sipetul sigilat ermetic pentru perfectă păstrare şi vi la-m arătat. Textul, greu lizibil, este scris cu caractere precursoare literelor vechiului gotic german, într-un dialect saxon vorbit în urma cu peste o mie de ani şi care s-a pierdut cu trecerea timpului. Am închis ochii şi am încercat să-l descifrez. Am reuşit în oarecare măsură, într-o anumită parte unde cred că era oarecum lizibil.
Stăpânul acelui Keller, când mi-a înmânat sticla, m-a avertizat ca nu cumva să sorb mai mult de jumătate din cel mai mic păhărel de ţuică, deoarece, aşa spune tradiţia, o cantitate mai mare poate ucide. Se poare muri de inimă, deoarece, printre alte proprietăţi încă şi mai surprinzătoare, are un efect excesiv de virilizant, iar potenţa exacerbată excesiv şi de nestăpânit depăşeşte capacitatea inimii de a face faţă, stel încât, în final, pompa cardiacă poate crăpa situaţie în care survine moartea subită.
Voi fi, desigur, foarte atent, iar pe moment mă abţin scontând încă pe propriile puteri. ELIXIRUM VITAE! Fragmentul pe care am reuşit să-l descifrez conţine o relatare cu caracter de avertizare. Se povestea despre un bărbat care s-a încumetat să dea pe gâtlej o cupă întreagă. Nu se menţionează cam cât era o cupă în acele timpuri. Poftele stârnite i-au depăşit voinţa cu care încerca să se stăpânească, şi, ca urmare, a violat în acea noapte 24 de femei ai căror bărbaţi erau plecaţi la război, cam două pe oră, după care s-a predat autorităţilor, încredinţat că i se va aplica pedeapsa capitală, cum prevedea legea acelor vremuri. Singurul dubiu privea modalitatea, adică fie că sabia călăului îl va scurta de cap, fie laţul spânzurătorii îi va lungi considerabil gâtul.
Cu aceste gânduri omul îşi aştepta sentinţa pe care o socotea dreaptă în oricare din variante. Potrivit legilor de atunci condamnatul la moarte putea fi graţiat dacă victima , din milă creştină sau din alt motiv îi lăsa viaţa. Nu era vorba nicidecum de iertare, ci doar era lăsat să trăiască, ispăşindu-şi vinovăţia prin penitenţă.
Cum îşi putea imagina omul că toate cele 24 de femei violate îl vor graţia, cuprinse de milă, dar, desigur, fără să-l ierte? NU-şi putea închipui un astfel de lucru.
Şi totuşi, minunea s-a produs. Omului care urma să fie executat în clipele următoare, nu-i venea să creadă. Se ciupea, ca să se încredinţeze că nu e un vis, apoi se aruncă în genunchi în faşa celor 24 de femei pe care le dezonorase, îşi făcu cruce de trei ori şi tot de trei ori sărută pământul pe care îi mai era îngăduit să păşească. Era de-acum liber! Desigur, cele 24 de femei violate l-au lăsat să mai trăiască, dar nu l-au iertat, fapt consemnat in relatarea acelui proces celebru în vremea aceia, astfel încât ele vor dovedi soţilor lor, atunci când aceştia se vor întoarce, cu câtă îndârjire s-au împotrivit, dar forţa bărbatului cel nestăpânit şi întărâtat de licoarea blestemată (spuneau ele) le-a depăşit puterile. Câteva văduve l-au cerut de bărbat.
Am ieşit din acea pivniţă întunecoasă, soarele mă orbea, am vârât în sân preţioasa sticluţă, fericit, despărţindu-mă de cel care mi-o vânduse, la fel de bucuros şi el că cineva descifrase, măcar în parte, taina acelui străvechi înscris pe care-l păstra ca pe o comoară, ceea ce de fapt şi era.
