Ultimul deceniu l-a petrecut hălăduind prin amintiri ca printr-o realitate virtuală cu hărţi greu ştiute de mulţi. „Încep să mă simt ca un Borges de Vâlcea. E greu să pierzi un reper atât de important al vieţii, precum vederea. Dar pot măcar să mă refugiez în tot ce am adunat în minte, pot să recompun toată Măgura Slătioarei, toate poveştile de acolo”, mărturisea, la finalul anului trecut, maestrul Dinu Săraru.

La cei 92 de ani serbaţi în slujba scrisului, a culturii şi a plaiurilor vâlcene, maestrul ne-a făcut cadou o moştenire bine închegată, poate şi greu de dus mai departe.

Contestat uneori pentru scrierile sale ori pentru făţişe poziţionări socio-politice, Dinu Săraru rămâne totuşi vocea satului românesc: a celui tradiţional, a celui schimbat de tulburările politice ale ultimului secol şi a celui încremenit în legendă.

A plecat acum, tiptil, pe cărări ce le-au străbătut şi strămoşii săi potecaşi, străjeri ai graniţelor pământeşti şi a celor ce urcă spre cer prin bogăţia spirituală adăpostită de plaiurile Olteniei de sub munte.

„Râmnicul, Râmnicul trebuie să redevină adevărata capitală a Olteniei de sub munte. Acolo se găseşte toată esenţa noastră, a Vâlcii, a vâlcenilor”, mai spunea cu doar câteva luni înainte.

Ne- a lăsat brusc mai bogaţi şi mai trişti. A subliniat ce era de subliniat ca şi caracteristică zonală sau de neam printre rândurile prozei sale, a adus la lumină universalismul culturii tradiţionale prin festivalul internaţional Eco-Etno-Folk Film şi nu a uitat niciodată mirajul Vâlcii. De altfel, trecerea dintre ani a petrecut-o în Râmnic, ca oaspete al cuplului Nicolae şi Carmen Sofianu, ţintind apoi un drum şi spre casa părintească de la Slătioara.
De aici, de altfel, va urca mâine spre vămile potecaşilor celeşti, lăsându-ne străjeri a tot ce ne-a istorist despre viaţă, oameni şi trăiri.

Rămas bun, Dinu Săraru (30 ianuarie 1932 – 02 martie 2024)!