Multe dintre lucrurile pe care le facem la nivel mare, naţional, în văzul lumii, în întregimea ei, sunt de categoria operaţiilor reuşite şi a pacientului mort. Nu toate. Doar cele mai multe.

Privesc spre sud cu stupoarea celui luat prin surprindere. Bulgaria, ţară de care refuzam să fim ataşaţi la aderarea europeană, se uită de sus în jos la noi, nu din cauza vreunei mândrii bine dospite, ci din cauza căderii noastre la un nivel greu de citit cu ochiul liber. Bulgaria, ruda săracă de la ţară, cea care nu descoperise încă aerul rarefiat al munţilor Carpaţi, zboară deasupra capetelor noastre înfumurate, cu lejeritatea celui experimentat. A învăţat să zboare în timp ce noi ne-am specializat şi mai bine în Moarte.

Din vestul apropiat se aude sunet de democraţie. Regimul autoritar al sârbilor anunţă alegeri libere, în timp ce la Bucureşti se vorbeşte din ce în ce mai apăsat despre inutilitatea alegerilor generale. La Budapesta, se prăbuşeşte un regim corupt şi dopat cu naţionalisme fără căpătâi, în timp ce la Bucureşti păzitorii restauraţiei comuniste se pregătesc să revină la putere după ce au reuşit – pentru a câta oară? – să împiedice o reformă a statului birocratic român. La nord şi la răsărit oameni cu arma în mână ţin piept unor ucigaşi barbari, echipaţi cu arme nucleare, în timp ce la Bucureşti politicienii dezbat subiectul numai pentru a se plânge de o vitejie care pare să-i deranjeze pe români. Şi, ca să fie comedia rotundă, privesc cu invidie la mica republică moldovenească, cum se modernizează şi se informatizează ea în mod exemplar, în timp ce calculatoarele şi serverele noastre crapă sub mândria de a avea cei mai buni programatori din Univers. Mândria şi prostia au rămas la fel de scumpe pe acest pământ.

Nouă ne place Moartea. O iubim! E şansa de pe urmă şi e şansa dintâi. Moartea vecinului şi moartea colectivă, invocată în secret, la final. Îmi amintesc seria lungă de bătrâni în mijlocul cărora mi-a fost dat să trăiesc, ca oricare dintre noi. Cei mai mulţi dintre ei ajungeau - la un moment dat - să se întrebe în public de ce nu mai apare moartea aceea care li s-a promis. După evitarea perceptorului, cel care venea trimestrial la poartă după bani şi după aşteptarea zilnică a poştaşului care striga din şareta lui că mâine va avea de livrat o scrisoare, oamenii prăbuşiţi sub greutatea vieţii şi bătrânii înaintau şovăielnic, întrebându-se de ce întârzie moartea lor.

Aşa am descoperit că noi, românii, suntem în stare să alegem Moartea în faţa greutăţilor cu care ne încearcă viaţa. O neputinţă, un ghinion, o boală sau o simplă durere de şale îi face pe oamenii noştri să invoce Moarte. Ne place Moartea şi o chemăm când ne este greu. Dulceaţa ei, soluţia tuturor ghinioanelor şi a neputinţelor. Şi ne mai place Moartea, dar nu ca realitate efectivă, ci ca paravan pentru lipsa noastră de chef de a accepta valori moderne şi de a pune osul la bătaie pentru libertatea şi pentru prosperitatea noastră, a tuturor.

Avem bagajele făcute, la o adică, nu-i aşa? Ori la aeroport - dacă ne ameninţă careva, ori la cimitir - dacă ne contaminează vreun strop de civilizaţie, tulburându-ne tradiţiile după care ne este atât de bine, deseori. Asta văd eu privind de jur-împrejurul teritoriul pe care m-am născut. Comentând aici, pe seama momentului în care îşi invocă moartea bătrânii şi contemporanii mei.

Mă ţin cu dinţii de speranţe nebuneşti şi investesc şi ultima picătură de energie în ceea ce înseamnă viaţă şi civilizaţie, pentru cât mai mulţi dintre noi. Nu-mi place Moartea şi nu mă tem de ea. Nu are nimic de-a face cu viaţa mea.