Privesc un carnet de elev şi nu mai înţeleg nimic. Ştiu că învăţământul românesc, cu marea majoritate a oamenilor lui, se opune din răsputeri oricărei revoluţii şi că lucrează la o restauraţie de aproape patruzeci de ani, fiind pe cale să o reuşească, în sfârşit. Pentru aşa ceva, trebuie să recunosc totuşi, nu eram pregătit.
Un document ca acesta nu are niciun chichirez. Cele mai sincere dintre fiinţele acestui pământ, copiii de clasa întâi, sunt cele mai sincere dintre fiinţele care vorbesc şi gândesc pe acest pământ. Nu e nevoie să se legitimeze pentru a spune cine sunt şi nu e nevoie să fie înmatriculate, cipate, ca să vezi ce vârstă au. Şi, ca să fie clar pentru noi toţi, peste poza sărmanei fiinţe în vârstă de numai şapte ani s-a aplicat o ştampilă cât toate zilele, ca să ştim că din ţara aceasta ştampila nu are de gând să dispară oricâte legi ne-am da noi înşine pentru a o elimina.
Sunt, pe prima pagină a acestui carnet de elev, toate mizeriile statului comunist. Numele înaintea prenumelui, ca în evidenţele sovietice, nu de demult. Inclusiv cel al dascălului, gata de a fi luat la oastea restauratorilor de stat comunist. O colecţie de comportamente şi atitudini instituţionale de premiat cu distincţiile utilizate încă la Bucureştiul din Coreea de Nord. Şi, zâmbetul din fotografie al unui copil căruia i se pregăteşte uşor-uşor statul fericirii perpetue, al mândriei fără acoperire, al mâncării pe cartelă şi al minciunii oficiale, zi de zi.
Am întrebat părintele acestui copil la ce poate fi util documentul din faţa mea şi mi-a răspuns că numai la călătorii cu mijloace de transport finanţate de stat. Autocare şi trenuri, a adăugat. Sincer, eu nu ştiu vreun mijloc auto care transportă călători fiind finanţat de stat. Autobuzele, tramvaiele şi troleibuzele locale, probabil. Trenurile, da. Mă îndoiesc însă că naşul, care ştie să numere bacşişul, nu ştie că are în faţă un copil. Posibil ca, vrând mai mult bacşiş, să se îndoiască de vârsta copilului, dar există procuratură pentru asta, mă gândesc.
Când mi-am depus demisia din învăţământ – la câteva luni după revoluţie – am spus că o fac din pricina rezistenţei la schimbare pe care o puteai vedea fără prea mult efort. Eliberat, am râs de promisele două decenii pentru ieşirea din comunism. Mă pregătesc acum să număr ultimii doi ani ai deceniului patru în care şansa de a uita comunismul s-a transformat în efortul naţional de a-l repeta în curând. Nu ca ideologie, ci ca vis urât, greu de întrerupt, obligatoriu până la ultima picătură de demnitate, de laşitate, de minciună, de foame, de întuneric, de crimă la propriu, înainte de a-şi înscena propriul deces.
Sunt de partea ziaristului care, astăzi, într-o postare pe acest internet - unde, apropos, exista cândva un catalog şcolar online - a îndemnat pe elevi şi pe liceeni la nesupunere civică faţă de legea care îi obligă să poarte uniforme al căror unic scop este să egalizeze ceea ce este imposibil de egalizat. Valoarea umană, sub toate aspectele ei, ca diversitate şi frumuseţe şi ca minune în Univers. La fel ca documentul pe care îl am în faţă, emis de un stat şi de o instituţie a lui aflată şi ea în subordinea unor subterane în care colcăie rezerviştii statului ceauşist.
Sărman copil, numerotat ca un deţinut şi numit ca un soldat în documentul şcolar cu care se laudă în curtea blocului acum, neînţelegând ce mare necaz i s-a întâmplat!
