Economic

Leonardo Badea (BNR): Provocări globale generate de noua realitate economică

În mediul economic şi financiar internaţional sunt încă puternice ecourile celor mai recente discuţii dintre reprezentanţii principalelor bănci centrale din statele dezvoltate, care au avut loc la evenimentul găzduit de Rezerva Federală a SUA la Jackson Hole, la fel ca în fiecare an. Principalele elemente care au atras atenţia sunt legate de determinarea cu care atât Banca Centrală Europeană, cât şi Rezerva Federală s-au manifestat pentru acţiunile menite să tempereze inflaţia şi să o readucă, în cele din urmă, în apropierea ţintei. Tonul ferm al declaraţiilor a satisfăcut aşteptările pieţei şi ţine încă prima pagină a publicaţiilor de specialitate, fiind subiectul preferat al comentariilor şi opiniilor analiştilor economici. Cred totuşi că el nu ar trebui să constituie o surpriză pentru nimeni, din multe motive care au fost discutate pe larg anterior: nevoia de consolidare a credibilităţii băncilor centrale, evoluţiile şi informaţiile disponibile în ultimele trimestre care au demonstrat în mod evident caracterul persistent al inflaţiei în opoziţie cu anticipările care puteau fi formulate pe baza datelor disponibile anterior, riscul de dezancorare al anticipaţiilor şi observarea tot mai pregnantă a efectelor nocive ale acestora asupra funcţionării economiei etc.

De aceea, nu la aceste declaraţii aş vrea să mă refer, ci aş încerca să (re)aduc în prim plan, foarte pe scurt, alte câteva nuanţe ale opiniilor exprimate de economişti de renume şi unele preocupări la nivel global reiterate în declaraţiile din ultimele zile care nu au prins primele pagini ale ziarelor, dar care, în esenţă, sunt cel puţin la fel de importante pentru viitorul nostru şi pentru întreaga comunitate internaţională, atât din perspectivă economică şi financiară, cât şi socială. Ele sunt complementare cu declaraţiile de prima pagină de la Jackson Hole şi au o importanţă pe termen mediu cel puţin la fel de ridicată.

Din această perspectivă, este de remarcat în primul rând faptul că în discursurile principalilor bancheri centrali în continuare au lipsit elemente ferme şi clare de „forward guidance”. În opinia mea, aceasta arată că persistă o atitudine prudentă a majorităţii bancherilor centrali de a se ancora în ţinte ferme privind nivelul viitor al ratelor dobânzilor de referinţă. Eu văd această abordare ca o confirmare a faptului că băncile centrale rămân perfect conştiente de nivelul ridicat de impredictibilitate pe termen scurt şi mediu, ceea ce argumentează preferinţa actuală pentru o abordare de tip „văzând şi făcând” în funcţie de ceea ce vor arăta datele şi informaţiile ce vor deveni disponibile în perioada următoare privind mersul economiei şi al preţurilor.

Totodată, numeroşi economişti atenţionează asupra faptului că abordarea politicii monetare în lupta cu inflaţia trebuie să fie diferită în funcţie de particularităţile fiecărei economii. Cea mai importantă diferenţiere se face între situaţia din SUA şi cea din Zona Euro, dar la fel de mari sunt diferenţele şi între economiile dezvoltate şi cele emergente. În vreme ce în SUA situaţia actuală la nivel economic şi structura dinamicii preţurilor arată că creşterea ratei dobânzii de politică monetară ar putea acţiona destul de eficient pentru frânarea pe termen mediu a ascensiunii preţurilor, în Zona Euro legătura puternică dintre inflaţie şi factori aflaţi în afara influenţei instrumentelor clasice ale politicii monetare (cum sunt preţurile la energie) implică, probabil, cel puţin din perspectivă teoretică, o amploare mai redusă a creşterii totale a ratei dobânzii de politică monetară.

Un element important din perspectiva economiilor emergente (cum este şi cazul nostru), dar care are implicaţii pentru stabilitatea financiară globală este acela că măsurile luate recent de băncile centrale din economiile dezvoltate vin după o perioadă considerabilă de timp în care băncile centrale din economiile aflate în dezvoltare deja au majorat semnificativ şi în numeroase etape dobânzile de referinţă pe plan local. Acest fapt este mai puţin menţionat de analiştii financiari, dar are o importanţă crucială pentru prevenirea unei crize financiare la nivel global. Aşadar, deşi bancherii centrali din economiile dezvoltate sunt adesea acuzaţi ca au acţionat cu întârziere (la fel cum de acelaşi lucru sunt acuzaţi şi cei din economiile emergente), faptul că economiile emergente au avut răgaz să-şi întărească semnificativ politica monetară anterior mutărilor băncilor centrale din economiile dezvoltate reprezintă un mare câştig pentru stabilitatea globală, cu atât mai mult cu cât timpul aflat la dispoziţia economiilor emergente a fost suficient chiar şi pentru ca majorările ratelor de dobândă să fie graduale, deci mai uşor de absorbit la nivel local. O referire recentă în această direcţie a avut-o şeful Băncii Reglementelor Internaţionale, Augustin Carsten, care a afirmat că băncile centrale trebuie să aibă o abordare realistă faţă de eficienţa politicilor de influenţare a cererii pe termen scurt pentru combaterea inflaţiei, în actualul context economic.

O altă preocupare importantă din ultima perioadă care s-a simţit, chiar dacă uneori numai printre rânduri, în discursurile economiştilor din ultimele zile este cea faţă de nevoia de a regândi modele economice actuale care sunt bazate în esenţă pe principiul echilibrului dinamic şi cel al anticipaţiilor raţionale. Economistul Joseph Stiglitz, laureat al premiului Nobel, remarca săptămâna trecută că aceste modele au şanse mai reduse să fie de ajutor în calibrarea politicilor economice în prezent şi în viitorul apropiat, din moment ce suntem într-o situaţie de evidente dezechilibre ce vor continua probabil să se manifeste cel puţin pe termen mediu, iar noi şocuri pe partea ofertei sunt foarte probabile în anii ce vor urma, atât timp cât tensiunile geopolitice vor continua să fie prezente.

Aşa cum se ştie, starea de echilibru este un concept teoretic. Există întotdeauna forţe dinamice care nu permit unei economii să atingă şi să susţină această poziţie echilibrată, iar în mod realist, suntem întotdeauna într-o stare de dezechilibru care tinde către un echilibru teoretic. Cu toate acestea, pot exista anumite situaţii în care dezechilibrul devine mai pronunţat. Teoria economică des uzitată şi consacrată sugerează că toate pieţele lucrează spre echilibrul pieţei, unde cererea şi oferta îşi găsesc echilibrul şi nu există supraproducţie sau subproducţie. Este evident că astfel de echilibre sunt greu de atins într-un mediu economic care va rămâne dominat de incertitudine şi riscuri ridicate în viitorul previzibil şi care va continua probabil să fie afectat de noi şocuri externe. De aceea, ar fi util un demers de investigare a unor modele bazate pe adaptarea permanentă a agenţilor economici la noi realităţi în schimbare pe fondul unei stări prelungite de dezechilibru, în condiţiile în care aşteptările şi prognozele acestora sunt lipsite de acurateţe din cauza informaţiilor incomplete disponibile. Joseph Stiglitz mai notează că într-un astfel de cadru conceptual, au o importanţă deosebită politicile menite să sporească flexibilitatea economiei şi capacitatea sa de adaptare rapidă la noi condiţii, în special în ceea ce priveşte aprovizionarea cu resurse de producţie şi oferta în general. În acest context, flexibilitatea pieţei muncii are la rândul ei o importanţă foarte mare, dar şi mecanismele stabilizatorilor automaţi care sunt deja consacrate în teoria şi practica politicilor publice.

Principiile de mai sus sunt susţinute, în linii mari, şi de declaraţiile din ultimele zile ale unui alt laureat al Premiului Nobel pentru economie, Lars Peter Hansen, care pledează pentru un rol mai mare al politicii fiscale în stabilizarea economiei şi combaterea inflaţiei, precum şi pentru regândirea modelelor economice de prognoză utilizate în deciziile de politici. Într-o lucrare publicată împreună cu Michael Barnett şi William Brock, aceştia argumentează în favoarea conexării modelelor economice cu cele climatice, având în vedere legătura bidirecţională evidentă dintre sustenabilitatea economică şi cea de mediu, precum şi influenţele ambelor asupra bunăstării sociale.

Scurta enumerare de mai sus prezintă doar câteva dintre preocupările fundamentale ale economiştilor la momentul actual, dar cu profunde implicaţii la nivel local pentru toate economiile lumii. Unele dintre ele nu sunt deloc noi, de exemplu reiterarea rolului important al politicii fiscale în complementaritate cu politica monetară şi reformele structurale pentru combaterea efectelor negative ale crizelor suprapuse cu care ne confruntăm în prezent, dar şi pentru transformarea economiei prin adaptare la noile realităţi. Nici nevoia de regândire a modelelor de analiză şi prognoză utilizate pentru calibrarea politicilor amintite nu este nouă, dar este din ce în ce mai pregnantă în contextul dezechilibrelor şi şocurilor exogene anticipate să persiste pentru o perioadă semnificativă în viitor. Transformarea digitală, provocările climatice, combaterea inegalităţilor şi promovarea echităţii sociale sunt de foarte multă vreme pe agenda decidenţilor, dar acutizarea acestor externalităţi majore ale crizelor actuale le transformă într-o prioritate tot mai acută. Toate aceste preocupări fundamentale rămân dominante şi vor continua să constituie fundalul oricăror discuţii privind decizii punctuale de politici.

 
 
Adaugă Comentariu
Comentarii

Pagina 1 din 1 (0 comentarii din 0)

< înapoiînainte >
 
 
 
 

...statisticile se încarcă... vă rugăm așteptați...