În cadrul evenimentului „Acasă în siguranţă” 2026: Campanie naţională pentru protejarea locuinţelor românilor, lansată de UNSAR şi Antena 3 CNN, organizat astăzi la Baia Mare, Domnul Valentin Ionescu - Director Direcţia Supraveghere Conduită a declarat:
“Când vorbim despre asigurarea locuinţei, ne uităm de multe ori la cifre: câte poliţe s-au vândut, câte locuinţe sunt asigurate, cât costă o poliţă. Sunt date importante. Dar cred că întrebarea care contează cu adevărat este alta: dacă mâine se întâmplă ceva grav, familia mea este cu adevărat protejată? Pentru că una este să ai o poliţă şi alta este să ai protecţia de care ai nevoie.
În România, această discuţie este cu atât mai importantă cu cât asigurarea facultativă a locuinţei rămâne la un nivel redus. Aproximativ 17% dintre locuinţe au o astfel de poliţă. Altfel spus, aproximativ patru din cinci locuinţe nu beneficiază de o asigurare facultativă. În regiunea Nord-Vest, din care face parte şi Maramureşul, procentul este tot de aproximativ 17%. Sunt cifre care ar trebui să ne dea de gândit. Dar soluţia nu este pur şi simplu să vindem mai multe poliţe. Dacă ne limităm la acest obiectiv, riscăm să pierdem din vedere lucrul cel mai important: ce primeşte, în realitate, omul pentru banii pe care îi plăteşte?
Să ne imaginăm o situaţie foarte simplă. O furtună puternică desprinde o parte din acoperişul unei case. Proprietarul este relativ liniştit: „Am asigurare”. Sună la asigurător şi abia atunci începe să se uite cu adevărat la contract. Descoperă limite, condiţii sau excluderi despre care poate nu a ştiut sau pe care nu le-a înţeles atunci când a cumpărat poliţa. Sau se sparge o conductă. Apa afectează propria locuinţă, dar şi apartamentul vecinului. Sunt bunurile din casă acoperite? Dar paguba produsă vecinului?
Există şi o situaţie poate mai puţin evidentă. O familie şi-a asigurat casa în urmă cu mai mulţi ani. Între timp, valoarea locuinţei şi a bunurilor a crescut, dar suma asigurată a rămas aceeaşi. Totul pare în regulă până la producerea unei daune importante, când familia descoperă că protecţia financiară este insuficientă.
Aceste exemple arată de ce momentul adevărului într-o asigurare este dauna. Atunci aflăm dacă produsul cumpărat răspunde într-adevăr nevoilor clientului. Atunci vedem cât de simplu este să notifici o daună, cât durează evaluarea, cât de bine comunică asigurătorul cu persoana păgubită şi, în final, dacă despăgubirea răspunde aşteptărilor create atunci când poliţa a fost vândută.
Încrederea în asigurări se poate construi ani de zile şi se poate pierde foarte repede în urma unei experienţe neplăcute la daună. De aceea, cred că trebuie să vorbim mai mult despre valoare, nu doar despre preţ.
În limbajul de specialitate folosim conceptul de Value for Money. Pentru consumator, explicaţia poate fi mult mai simplă: ce primesc pentru banii pe care îi plătesc? Cea mai ieftină poliţă nu este automat cea mai bună. Trebuie să vedem ce riscuri acoperă, ce excluderi are, care sunt limitele şi sublimitele, care este suma asigurată şi cum funcţionează despăgubirea.
Este interesant că datele privind percepţia consumatorilor ne oferă şi semnale pozitive. Într-o cercetarea EIOPA, 75% dintre consumatorii români intervievaţi considerau că digitalizarea facilitează procesul de daună, faţă de 63% la nivelul UE27. Totodată, 83% dintre respondenţii români care deţineau acest tip de asigurare considerau că produsul le oferă „value for money”. Acest ultim procent exprimă percepţia consumatorilor, nu un calcul statistic al raportului dintre prime şi despăgubiri.
Digitalizarea este, fără îndoială, o oportunitate. Dacă pot anunţa o daună de pe telefon, pot încărca fotografii, pot urmări dosarul şi pot primi rapid informaţiile de care am nevoie, experienţa mea de consumator este mai bună.
Dar tehnologia nu poate înlocui claritatea. Un contract poate fi perfect din punct de vedere juridic şi totuşi greu de înţeles pentru omul care îl cumpără. Iar aici industria asigurărilor are încă de lucru.
Consumatorul ar trebui să poată răspunde, înainte să semneze, la cinci întrebări foarte simple: Ce riscuri sunt acoperite? Ce nu este acoperit? Care este suma asigurată? Ce trebuie să fac dacă apare o daună? În ce condiţii primesc despăgubirea? Dacă răspunsurile la aceste întrebări nu sunt clare, atunci nici decizia consumatorului nu poate fi una pe deplin informată.
Din perspectiva supravegherii conduitei, tocmai aici se mută accentul. Nu este suficient să verificăm dacă există documentele şi procedurile cerute de reglementări. Trebuie să ne uităm la rezultatul pe care îl primeşte consumatorul: cum a fost conceput produsul, cui îi este vândut, cum îi sunt explicate condiţiile, cum este tratat atunci când are o daună sau o reclamaţie şi dacă anumite categorii de clienţi ajung sistematic în situaţii mai puţin favorabile. Scopul este să identificăm problemele cât mai devreme, înainte ca ele să afecteze un număr mare de oameni.
Există, în acelaşi timp, o dimensiune mai largă a problemei. Deficitul de protecţie nu este doar o problemă românească. La nivel european, în perioada 1980–2023, doar aproximativ un sfert din pierderile provocate de catastrofe naturale au fost asigurate. Iar riscurile climatice fac această discuţie tot mai importantă.
Prevenţia şi asigurarea trebuie, de aceea, să meargă împreună. O casă mai sigură reduce riscul şi dimensiunea unei eventuale pierderi. Asigurarea oferă resursele financiare necesare pentru ca o familie să se poată ridica după un eveniment grav. În cele din urmă, protecţia locuinţelor nu este doar responsabilitatea asigurătorilor sau a autorităţilor. Este o responsabilitate împărţită.
Consumatorul trebuie să întrebe şi să înţeleagă ce cumpără. Distribuitorul trebuie să explice, nu doar să vândă. Asigurătorul trebuie să ofere produse care au valoare reală şi să demonstreze această valoare atunci când apare dauna. Iar autorităţile trebuie să urmărească dacă, dincolo de contracte şi proceduri, consumatorii sunt trataţi corect.
Poate că acesta ar trebui să fie şi modul în care măsurăm evoluţia pieţei, nu doar prin numărul de poliţe, nu doar prin volumul primelor, Ci prin numărul familiilor care, atunci când se întâmplă ceva grav, pot spune: „Am fost asigurat şi asigurarea a funcţionat atunci când am avut nevoie de ea.”
Aceasta este, până la urmă, diferenţa dintre o poliţă în sertar şi protecţia reală”.
