Economic

Leonardo Badea (BNR): Trebuie găsită calea de ieşire constructivă din criză

„Avem o criză diferită dar care, în dezvoltarea ei pe care o vom vedea în lunile şi trimestrele următoare, are şanse bune să cunoască şi manifestări şi mecanisme comune altor crize de durată şi anvergură din trecut” spune Leonardo Badea, viceguvernator al BNR, într-un interviu pentru https://www.piatafinanciara.ro/

Dacă ne referim la actuala criză pandemică, parafrazând, putem spune că “de data asta e altfel”? Ce asemănări şi ce deosebiri există între actuala criză şi respectiv cea din 2008-2009? Ne-ar fi ajutat să fim mai atenţi la ce ne-au relevat precedentele crize?

Este într-adevăr tentantă această formulare, mai ales că rezonează foarte bine pentru economiştii experimentaţi care au urmărit şi participat la dezbaterile din ultimele decade privind cauzele, manifestările şi soluţiile aferente crizelor economice şi financiare. De altfel, într-un interviu foarte recent Kenneth Rogoff admitea că ne confruntăm cu o situaţie extraordinară pentru care „este cu adevărat greu să te gândeşti la o paralelă istorică”.

Chiar dacă în linii mari suntem probabil majoritatea de acord că într-adevăr „de data aceasta e altfel”, cred că trebuie să ne ferim să ne limităm la a pune o simplă etichetă.

Este in interesul găsirii celor mai bune soluţii de ieşire din criză să întoarcem pe toate feţele detaliile acestei crize. Ele sunt diferite de cele ale altor crize pe care ni le amintim adesea prin cauza generatoare şi manifestările de debut, prin închiderea fulminantă a activităţilor, prăbuşirea subită a ofertei şi a cererii pentru largi categorii de produse şi servicii, complexitatea implicaţiilor crizei de sănătate asupra funcţionării economiei şi societăţii moderne, incapacitatea noastră de a înţelege în prezent şi a anticipa rezonabil evoluţia viitoare şi transformările ireversibile pe care le-ar putea determina.

NE CONFRUNTĂM CU O CRIZĂ DE ÎNCREDERE

Dar dincolo de aceste multe diferenţe cred că există şi elemente comune cu alte crize din trecut, pe care poate că dacă ne străduim le-am putea înţelege mai bine iar asta ne-ar ajuta să construim soluţii şi să ne apărăm de efectele ce vor veni.

De exemplu, ne confruntăm cu o criză de încredere, deopotrivă a mediului de afaceri cât şi a consumatorilor (aşadar simultan pe partea cererii şi ofertei), dar asta în sine nu e ceva nou, pentru că atât cele mai recente cât şi cele mai îndepărtate crize economice şi financiare pe care le-am mai traversat au avut această componentă şi ca atare am putea sa ne aplecăm mai mult spre înţelegerea ei.

Unele instrumente pentru readucerea încrederii sunt într-adevăr particulare unei crize sanitare, dar altele sunt general valabile şi au legătură cu natura umană, cu reacţia unui individ pus într-o situaţie limită ce îi ameninţă bunăstarea şi viitorul personal, al familiei şi comunităţii, iar astea sunt lucruri pe care ar trebui şi am putea să le înţelegem mai bine şi să fi învăţat din alte crize cum să le contracarăm.

De asemenea, la fel cu alte crize ce au avut o manifestare economică în trecut, ştim că şi de data aceasta e destul de probabil ca la un moment dat sectorul financiar să fie afectat într-o formă sau alta. Nu se va întâmpla imediat, dar se va întâmpla ulterior în desfăşurarea crizei, înclin să cred că e aproape inevitabil.

Asta ne dă timp să ne pregătim, să înţelegem studiind crizele anterioare unde şi cum se vor propaga efectele dinspre economie către sectorul financiar şi să continuăm să dispunem măsurile de ameliorare necesare (aşa cum iată că deja o facem – vezi recentele recomandări ale Comitetului European pentru Risc Sistemic, măsurile Băncii Centrale Europene şi ale autorităţilor naţionale etc), mai ales că de data aceasta sectorul financiar pleacă dintr-o poziţie mult consolidată.

De aceea, cred că totuşi că într-un anume fel, de o manieră subtilă dar semnificativă, o parte din ceea ce scriau Carmen Reinhart si Kenneth Rogoff în 2009 rămâne valabil.

Există şansa să ieşim mai puternici, ca societate şi ca economie? Cum poate fi manageriată cu succes o astfel de criză care nu e de sorginte financiară?

Mă alătur vocilor care pledează pentru şansa de a găsi calea cea mai constructivă de ieşire din această criză, care nu doar să se mulţumească să ţintească restabilirea normalităţii din perioadele anterioare de acalmie (deşi dacă privim cu sinceritate spre ultimii 10 ani, nu prea găsim adevărate perioade de linişte şi creştere economică ci doar eventual insule de evoluţie pozitivă, localizate în anumite zone geografice sau mai bine spus geo-politice, mereu ameninţate de riscuri şi vulnerabilităţi şi întrerupte adesea de episoade de volatilitate acută), şi să aibă curajul să imagineze şi să construiască o economie şi o societate viitoare mai rezistentă la şocuri (sau măcar la cele pe care le-am experimentat până acum). Cred că acest deziderat este realizabil iar dezbaterea de idei deja a început. Avem nevoie ca aceste idei să circule cât mai mult, iar instituţiile statului şi mediul privat să conlucreze pentru testarea şi implementarea graduală a celor mai valoroase şi utile concluzii care vor rezulta.

Câteva propuneri au fost deja circulate, atât la nivel general în lume, dar şi în mod specific pentru România. La modul general ele se referă la ameliorarea abordării privind lanţurile de aprovizionare, la consolidarea sistemelor de sănătate publică, la munca la distanţă. În cazul nostru, al României, ele vizează accentuarea stimulării cu precădere a acelor domenii în care noi ca economie avem avantaje competitive (inclusiv naturale) dar şi a domeniilor pe care le intuim a fi de viitor. În plus, avem nevoie de canalizarea resurselor spre modernizare (de multe ori asta înseamnă digitalizare şi implementarea celor mai noi tehnologii, dar nu numai) în toate ariile de activitate: agricultură, comerţ, servicii, industrie, învăţământ, sănătate, administraţie publică etc.

Şi aş vrea să nu uităm o lecţie economică importantă pentru România din experienţa ultimelor luni: contează cum intri într-o criză, cât de echilibrat eşti din punct de vedere al poziţiei internaţionale şi echilibrelor interne. De aceea, pe măsură ce ne gândim la soluţii noi de dezvoltare, eficientizare şi consolidare a economiei, în paralel trebuie să avem consecvenţa şi determinarea de a pune în aplicare şi vechile soluţii, cele pe care le ştim dar nu am avut mereu suficientă tărie să le punem în aplicare: grija pentru a avea un spaţiu fiscal adecvat şi o structură bugetară cât mai suplă.

AVEM NEVOIE DE SPAŢIU FISCAL

Într-adevăr, fiind o criză care se manifestă întâi în planul economiei, soluţiile trebuie în primul rând să fie de natură a stimula economia. Personal rezonez cu idei ce se circumscriu şcolii de gândire macroeconomică neo-keynesiană („New Keynesian economics”) şi sunt un susţinător al rolului benefic pe care programele guvernamentale moderate şi atent calibrate îl pot avea în reglarea ineficienţelor şi transformarea pozitivă a economiei pentru atenuarea inegalităţilor generate de crize asupra componentei sociale. Cred în relevanţa şi impactul politicilor macroeconomice în depăşirea crizelor, restabilirea echilibrelor şi dezvoltarea economie. Din această perspectivă cred că mai ales politica fiscală are un rol foarte important atât pe termen scurt cât şi lung, iar politica monetară poate contribui şi sprijini la ameliorarea, pe termen scurt, a dezechilibrelor acute generate de crize. Triunghiul este completat de politicile macroprudenţiale care, iată că deşi au fost doar recent dezvoltate, şi-au dovedit deja utilitatea pentru că astăzi avem un sistem financiar la nivel european mult mai apt să reziste şocurilor şi susţină reconstrucţia economică, chiar dacă va fi şi el, probabil, inevitabil, afectat într-o anumită măsură.
Pentru a implementa stimulente fiscale este nevoie însă de spaţiu fiscal, de capacitate de a le finanţa, ori aici noi nu stăm foarte bine. Desigur măsurile de stimulare sunt finanţate şi din emitere de datorie, dar asta sporeşte povara pe termen lung şi poate introduce noi vulnerabilităţi. De aceea, eficienţa programelor şi utilizării resurselor este foarte importantă în această perioadă.

Cu siguranţă orice criză îşi are costurile sale. Care vor fi acestea pentru România? Cum putem să transformăm, măcar o parte a crizei, în oportunităţi ce trebuie valorificate? Care ar fi acestea?

Când vorbim de costurile crizei, prefer să evit reflexul larg răspândit de a gândi imediat la economie, PIB, pierderi, falimente, credite neperformante, declin bursiere etc. Desigur toate acestea sunt o prima expresie, statistică, a costurilor unei crize.

Dar dincolo de ele, efectele crizelor sunt suportate întotdeauna de populaţie, din păcate. Iar generaţia noastră deja trece printr-o a treia criză majoră în decurs de numai 15 ani, după criza financiară globală declanşată în 2007 şi criza datoriilor suverane ale unor state europene din perioada 2010-2012. Efectele se adună şi devin importante, marcante, cu influenţe negative semnificative asupra comportamentelor sociale şi economice ale unei generaţii întregi aflate în perioada potenţialului său maxim de contribuţie la dezvoltarea societăţii. În esenţă vorbim de câţiva ani pierduţi/irosiţi în mare parte pentru viaţa a milioane de oameni şi nu e vorba aici doar de bunăstare pierdută ci şi de aspiraţii, planuri de viitor, speranţe de dezvoltare personală, în ce mai bun caz întârziate cu ani buni sau, în cazul multora, risipite definitiv. Căci „viaţa este mai mult decât hrana şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea” (Luca 12:21)
De obicei crizele afectează existenţa umană pe mai multe paliere dar să nu uităm că ele sunt in primul rând percepute la nivelul personal si al vieţii de familie, apoi la nivel comunitar şi într-un final la nivel statal si global.

Cred că noi economiştii am regăsi mai multă energie şi aplecare spre a gândi şi aplica soluţii mai bune dacă ne-am pierde acest reflex ca atunci când auzim cuvântul „criză” să cuplăm gândirea de statistician ce ne conduce către abordări de tip rezolutiv, top-down, de la macro către micro, în loc să conştientizăm că efectele sunt cel mai intens trăite de oameni în planul personal, familial şi al micilor comunităţi, fapt care ne-ar ghida în mod natural să construim răspunsul la criză invers, mai sustenabil cred eu, de la micro către macro.

De aceea, deşi recunosc rolul primordial al pieţelor libere în funcţionarea economiei de piaţă într-o societate democratică, cred că suntem datori să compensăm cele câteva (puţine dar relevante) ineficienţe şi limite dovedite ale mecanismelor concurenţiale prin programe de macrostabilitate.

Efectul crizelor de a amplifica inegalităţile se manifestă nu doar la nivelul indivizilor ci şi al statelor. Înţelegem astfel natura costurilor acestei crize pentru România ca ţară. Fiind mai puţin pregătiţi şi având resurse mai puţine decât alte ţări mai avansate probabil vom recupera mai greu şi riscăm să se prelungească timpul de ameliorare a decalajelor faţă de media europeană.

CRIZA GENEREAZĂ NOI ALEGERI ECONOMICE ŞI SOCIALE

Totuşi crizele au şi această latură că pot modifica evoluţiile (trendurile) anterioare şi generează noi alegeri economice si sociale care pot schimba complet traiectoria unei economii şi societăţi. De aici vine oportunitatea. Avem deja un exemplu pozitiv de urmat: criza a accelerat exponenţial traiectoria de implementare a digitalizării în multe aspecte ale vieţii economice şi sociale. Ceea ce era preconizat a se realiza în următorii ani s-a operaţionalizat deja în câteva luni. Acest model ar putea fi preluat în urmat în ceea ce priveşte reducerea poluării, reorientarea structurii consumului energetic, eficientizarea mecanismelor de transport etc.

Cum se vor reaşeza economiile în perioada postcriză: cine şi ce câştigă, cine şi ce pierde? Vedeţi modificări în ceea ce priveşte polii de putere la nivel global?

Între egali, la nivelul ţărilor dezvoltate şi al principalilor poli de putere economică, micile diferenţe în structura economiilor din perioada anterioară crizei se pot transforma în avantaje semnificative şi chiar în schimbări pe termen lung ale ierarhiei globale. Vorbim însă de evoluţii foarte complexe, pe orizontul lungi de timp, influenţate de un număr uriaş de variabile, de aceea este greu de anticipat şi de emis prognoze.

Deocamdată, privind cu obiectivitate puţinele informaţii şi date statistice disponibile, nu pare că între principalii polii de putere economică s-ar detaşa un câştigător clar al cursei de ieşire din criza generată de pandemia COVID-19. Există câteva exemple de economii dezvoltate, dar de anvergură mai redusă, să zicem din zona medie, care au reuşit să gestioneze mai bine criza sanitară şi au parte aparent de o relansare economică mai robustă, dar în rândul marilor economii dezvoltate încă nu cred că există o separare vizibilă în câştigători şi perdanţi.

ABSORBŢIA DE TEHNOLOGIE VA FACE DIFERENŢA

Probabil că după ce va fi închis capitolul crizei sanitare, ceea ce va conta mai mult va fi deţinerea şi gradul de adopţie al noilor tehnologii dar într-o combinaţie (greu de anticipat acum) cu avantajele naturale.

Făcând trecerea înapoi către ceea ce ne preocupă pe noi ca ţară, as spune că tocmai din această perspectivă trebuie să ne clarificăm rapid şi să ne angajăm ferm către acele domenii economice în care avem avantaje competitive la nivel internaţional datorită specificului local (învăţământul tehnic încă performant în Europa în termeni relativ – de unde potenţialul de dezvoltare pe zone de IT şi inginerie) şi caracteristicilor naturale (sectorul agro-alimentar, transporturile, logistica, comerţul, resursele minerale încă ineficient fructificate).

Există multe frământări la nivel global privind discrepanţele în ceea ce priveşte nivelul de trai. Credeţi că noua criză va mări şi mai mult decalajul între *bogaţi* şi *săraci*? Cum poate fi administrată această problemă care a generat mereu conflicte şi crize?

Creşterea inegalităţilor este un efect dovedit al crizelor. Este valabil şi în cazul crizelor pandemice, aşa demonstrează o serie de cercetări deopotrivă mai vechi şi mai noi. Deşi poate părea surprinzător, pandemia pe care o traversăm acum nu este excepţională în exacerbarea inegalităţilor preexistente. De-a lungul istoriei (îndepărtate), acest scenariu s-a repetat nu de puţine ori. Un studiu publicat in luna mai 2020 de Davide Furceri, Prakash Loungani, Jonathan Ostry şi Pietro Pizzuto (cercetători din cadrul FMI şi Universităţii din Palermo), au studiat date privind cinci epidemii majore care au avut loc în ultimul secol şi care au afectat mai multe tari/zone geografice. Autorii argumentează că, în medie, o astfel de epidemie majoră conduce la creşterea semnificativă şi persistentă a coeficientul GINI al unei ţări (una dintre cele mai populare măsuri ale inegalităţii) cu o valoare considerabilă, respectiv 1,25 puncte procentuale în medie în cinci ani de la respectiva criză epidemiologică.

POLARIZAREA SE TRATEAZĂ PRIN CREŞTERE ECONOMICĂ ROBUSTĂ ŞI INCLUSIVĂ

Rezultatele studiului menţionat confirmă că, de regulă, episoadele de criză sanitară majoră afectează mai acut populaţia săracă, acesteia lipsindu-i rezervele financiare pentru a se pune la adăpost, iar veniturile sale nete fiind într-o mai mare proporţie vulnerabile fată de efectele crizei. Există mai multe căi pentru combaterea acestui efect nociv, dar cea mai eficientă rămâne probabil creşterea economică robustă şi inclusivă, care poate că nu neutralizează în totalitate fenomenul de creştere a polarizării sociale dar cel puţin are efecte puternic pozitive asupra nivelului de trai al tuturor categoriilor sociale. De aici rezultă nevoia de stimulare a refacerii cât mai rapide a economiei după ameliorarea crizei sanitare şi concluzia că politicile de austeritate (pentru stăpânirea deficitului şi datoriei) nu sunt o soluţie din acest punct de vedere. De altfel chiar şi autorii studiului menţionat argumentează în favoarea acestei ipoteze, rezultatele cercetării lor arătând că nivelul creşterii coeficientului GINI ulterior episoadelor de epidemie majoră se dovedeşte a fi foarte sensibil la ritmul de creştere economică post-epidemică (ex. amplificarea inegalităţii este mai redusă dacă recuperarea economică este mai accelerată).

De altfel, creşterea economică sustenabilă mai accelerată ar ajuta şi la ameliorarea altor probleme importante cu care se confruntă acum economiile lumii ca efect al pandemiei COVID-19, de exemplu deficitele bugetare în creştere accelerată şi amplificarea nivelului datoriei publice raportate la PIB.

Care va fi impactul actualei crize asupra sistemelor financiare, în general, şi a celor bancare, în particular?

Putem discuta despre impactul crizei asupra sistemului financiar şi a băncilor în principal din două perspective: efectul de transformare a modelului de afaceri şi respectiv impactul asupra solidităţii sistemului.

În ce priveşte solvabilitatea şi lichiditatea băncilor româneşti, chiar dacă suntem conştienţi că o parte din efectele negative ale crizei pandemice asupra populaţiei şi companiilor se vor propaga indirect şi asupra sistemului bancar, din evaluările noastre nu avem în prezent motive de îngrijorare cu privire la soliditatea şi buna funcţionare a sistemului în ansamblu. Aşa cum ştiţi, atât Banca Naţională, ca autoritate de supraveghere şi reglementare cât şi Comitetul Naţional pentru Supravegherea Macroprudenţială, ca autoritate macroprudenţială, monitorizează şi evaluează în permanenţă cu atenţie toate evoluţiile relevante şi sunt pregătite să utilizeze oricând toate instrumentele disponibile pentru a menţinerea stabilităţii financiare. Aşa cum menţionam însă, deşi urmărim aceste lucruri cu maxim de seriozitate, concluziile analizelor noastre indică o funcţionare adecvată a sistemului bancar iar potenţialele ameninţări pe care le-am identificat pentru viitor sunt gestionabile, aşa cum puteţi citi şi în cel mai recent Raport de stabilitate publicat de noi în luna iunie.
Din perspectiva efectelor asupra modelului de afaceri al băncilor, este din ce în ce mai clar că întregul ecosistem bancar şi modul în care consumatorii interacţionează cu organizaţiile financiare au fost zguduite de efectele pandemiei COVID-19. Peste o vreme, ne vom uita din nou la această perioadă ca la un punct critic între perioada de dinainte de COVID-19 şi noua normalitate, care se va înfiripa în epoca post coronavirus.

Pandemia se dezvoltă într-un mod de viaţă nou, orientat digital din foarte multe perspective. Majoritatea băncilor prezente în România sunt destul de avansate în adoptarea noilor tehnologii. Ba chiar s-ar putea să fie tentate să le folosească excesiv uneori, fără a fi pe deplin pregătite încă, dată fiind nevoia reală de îmbunătăţire a eficienţei operaţionale. Cu toate acestea, băncile nu ar trebui să fie tentate să-şi anuleze complet prezenţa fizică. Un hibrid de implicare offline şi online este probabil cea mai bună cale de urmat.

DIGITALIZAREA CA VECTOR DE BUSINESS

Pandemia a accelerat majoritatea iniţiativelor de digitalizare ale băncilor. Dacă recesiunea din 2008 a provocat un impuls în inovaţia tehnologiei financiare, pofta de experimentare şi un val de start-up-uri fintech, de această dată este vorba mai mult despre realizarea unei schimbări reale a modelului de realizare a operaţiunilor şi nu atât despre produse noi. Aici băncile pot învăţa din digitalizarea altor industrii, cum ar fi producţia, comerţul cu amănuntul şi bunurile ambalate de consum şi utilităţile. Pe lângă acestea, observăm un accent din ce în ce mai mare pe inovaţiile tehnologice legate de voce, chatbots-uri alimentate de AI, realitate augmentată, realitate virtuală socială, hiper-personalizare, gamificare, interacţiuni video sigure, jocuri digitale ale ecosistemului şi altele.

În noul normal, consumatorii vor alege cu atenţie cum să-şi petreacă timpul interacţionând. Sucursalele băncilor, deja o destinaţie cu prioritate scăzută pentru majoritatea, se vor lupta probabil să acapareze o parte din acest timp. Cu toate acestea, reţeaua de sucursale fizice rămâne deosebit de importantă pentru existenţa băncilor chiar şi în noul model dominat de online.

Nu numai că o sucursală bancară deţine o valoare culturală, istorică şi de prestigiu pentru comunităţi, ci este şi bastionul final pentru segmentele cheie ale populaţiei care se agaţă de numerar. De obicei, acestea sunt întreprinderile mici, elementul principal al economiilor locale. Pentru a păstra acest prestigiu şi legătura lor importantă cu comunităţile, modelul de sucursală bancară va trebui probabil menţinut dar transformat fundamental. Considerăm că băncile trebuie să se desprindă de modelul tradiţional de sucursală şi să se concentreze pe modul de a oferi interacţiuni şi experienţe fizice specifice, de înaltă valoare, care pot completa un nucleu bancar digital. În mod complementar, tehnologiile digitale ar trebui, de asemenea, folosite pentru a spori experienţele fizice şi pentru a face serviciile mai rapide, mai sigure şi mai convenabile.

O ECUAŢIE DIFICILĂ: STIMULAREA DEZVOLTĂRII ECONOMICE

Cum vedeţi reaşezarea economiei României postcriză? Vom putea face acele schimbări mult aşteptate pentru a orienta economia către rentabilitate şi dezvoltare sustenabilă?

Trebuie să fim conştienţi că cel puţin în următorii 2-3 ani ecuaţia stimulării dezvoltării economice în condiţiile ajustării graduale a dezechilibrelor macroeconomice pre-existente şi accentuate de criza actuală va fi dificilă. Nimic nu va fi uşor pentru că resursele vor trebui drămuite cu atenţie şi cheltuite cu maxim de eficienţă în domeniile prioritare. O regândire a structurii veniturilor şi cheltuielilor bugetare este foarte necesară, la fel ca şi creşterea ponderii în PIB după modelul celor mai multe state europene. Programele de macrostabilizare trebuie să includă acţiuni decisive care să conducă la ameliorarea poziţiei externe.

Aşadar vor fi ani de muncă şi de efort din partea tuturor, instituţii, mediu privat, clasa politică, societate civilă. Ne trebuie un program realist acceptat de toată lumea, care poate ar fi o idee bună să fie construit şi asumat printr-un mecanism similar celui în care s-a procedat în cazul Planului Naţional de adoptarea a monedei euro, dar într-un timp mult mai scurt şi care să fie implementat cu rigurozitate indiferent de alternanţa politică. Poate chiar s-ar putea porni de la acest Plan Naţional, adaptându-l la noile condiţii economice generate de criza pandemică şi dezvoltându-l.

UN PLAN NAŢIONAL POATE PORNI DE LA CEL DE ADOPTARE A EURO

Este evident că România are nevoie de un plan şi o strategie de dezvoltare pe termen lung asumate de toată lumea. Pe ce piloni ar trebui construite acestea, la momentul actual?

Aşa cum menţionam anterior, această strategie cred că ar trebui elaborată contributiv şi incluziv, prin implicarea liderilor recunoscuţi ai celor mai largi comunităţi de participanţi la viaţa socială şi economică, pe modelul mecanismului prin care a fost scris şi asumat Planul Naţional pentru adoptarea monedei euro. S-ar putea porni de la acesta, pentru că reprezintă pentru România un obiectiv important de atins, dar adaptându-l la modificările survenite în ultimii ani şi completându-l/extinzându-l pentru a viza toate nevoile de dezvoltare economică şi socială ale României, nu doar din perspectiva adoptării monedei euro.

Chiar dacă mă repet în ceea ce am afirmat aici sau cu alte ocazii, cred că cei trei priorităţi majore ale unei astfel de strategii sunt: (I) modernizarea României în armonie cu specificul naţional, (II) consolidarea procesului de integrare în spaţiul economic şi social european şi de recuperare a decalajului de dezvoltare faţă de media statelor membre (inclusiv adoptarea monedei euro), (III) stimularea economică a domeniilor strategice pentru viitorul ţării şi a celor în care România are sau ar putea dezvolta avantaje competitive la nivel internaţional datorită caracteristicilor naturale şi conjuncturale.

Fiecare dintre aceste priorităţi majore vor trebui detaliate pe domenii şi sub-domenii de activitate, cu obiective strategice şi calendare de acţiuni specifice. Sunt multe idei bune (născute din surse şi direcţii foarte diferite) care au fost deja aduse în dezbatere publică, atât recent cât şi în perioada dinaintea crizei, pentru că nevoia de dezvoltare nu am descoperit-o acum, ea este o constantă cel puţin a ultimilor 30 de ani de când trăim în democraţie şi economie de piaţă. Ele trebuie culese, armonizate, concretizate prin asociere cu acţiuni punctuale care să fie aşezate la locul potrivit în structura şi calendarul strategiei pentru a se potenţa reciproc. Şi chiar dacă vorbim de o strategie de dezvoltare economică, ea trebuie susţinută inclusiv prin transformări ale cadrului legislativ, ale sistemului de învăţământ şi sistemului medical etc.

România are avantaje pe care le poate fructifica şi care pot face diferenţa pentru succesul pe termen lung al ieşirii din criză. Ne mândrim cu una dintre cele mai moderne infrastructuri de telecomunicaţii, numeroşi specialişti şi companii de top în domeniul soluţiilor informatice, o atitudine generală foarte favorabilă a populaţiei în adoptarea noilor tehnologii. Ar fi o mare pierdere să nu fructificăm la maxim aceste avantaje sau să neglijăm să ne menţinem la un nivel avansat prin continuarea stimulării asimilării noilor evoluţii tehnologice.

Potenţialul agricol este un alt avantaj important al României ce nu trebuie uitat. La noi agricultura este semnificativ dependentă de evoluţiile climatice iar contribuţia sa la PIB variază în funcţie de acest factor. Cu suportul noilor tehnologii şi al programelor de sprijinire a investiţiilor, această dependenţă poate fi ameliorată. Având materia primă asigurată local, tot cu ajutorul unor programe de sprijinire a investiţiilor, România întruneşte toate condiţiile pentru a deveni un centru regional de producţie în industria alimentară, asigurând astfel siguranţa alimentară a populaţiei şi ameliorând structura exporturilor agro-industriale (de la materii prime către produse destinate consumului final) cu efect pozitiv asupra balanţei comerciale şi implicit asupra deficitului de cont curent.

Una din condiţiile naturale de care România beneficiază este poziţionarea strategică de-a lungul rutelor terestre de comerţ. Dezvoltarea ca centru regional de comerţ şi logistică constituie un important obiectiv strategic ce ar trebui inclus în strategie pentru că dezvoltarea infrastructurii fizice ar aduce beneficii în aproape toate domeniile de activitate. Există o serie de alte domenii ale economiei în care România deţine avantaj comparativ în comerţul exterior (ex. conform 2018 UNCTAD Data Center) care adesea sunt trecute cu vederea şi care ar trebui să fie toate vizate cu prioritate de programe guvernamentale de sprijin: producţia de mobilă, prefabricate pentru construcţii, încălţăminte, materiale plastice, echipamente şi cabluri electrice, rulmenţilor, piese auto, articole de cauciuc, pielărie, ţevi şi profile metalice sau din PVC, uleiuri vegetale, hidrocarburi, fibre sintetice, tutun etc. La acestea trebuie adăugate domeniile strategice pentru siguranţa şi sănătatea populaţiei.

TENTAŢIA SUPRAESTIMĂRII AVANSULUI TEHNOLOGIEI

Cum vedeţi/cum vă doriţi să arate România peste 30 de ani?

Invitaţiile la prognoze pe 30 de ani sunt întotdeauna tentante pentru că dau frâu liber imaginaţiei, mai ales că e puţin probabil ca ele să fie vreodată verificate sau confruntate de cineva.

Experienţa unor exerciţii similare ne arată că oamenii sunt în general tentaţi să supraestimeze viteza avansului tehnologic şi al transformărilor parcurse de sisteme (de orice fel) pe perioade lungi de timp.
Dacă avem luciditatea să privim în urmă pentru o perioadă similară de timp, vedem într-adevăr că au existat transformări profunde, dar realitatea nu a confirmat estimările mai fanteziste şi radicale ci mai degrabă fluviul evoluţiei sociale a continuat într-un culoar larg dar relativ predictibil, compatibil cu disponibilitatea redusă a societăţii de a asimila schimbări radicale ale stilului de viaţă.
Haideţi să prefaţăm discuţia despre România peste 30 de ani cu o comparaţie între România din 1990 şi cea de astăzi. S-au schimbat multe, cel mai adesea în bine, dar modul de viaţă nu este dramatic diferit. În continuare gestionăm cam la fel cele mai importante preocupări şi treceri ale vieţii, chiar dacă mediul şi tehnologia din jurul nostru arată fundamental diferit.
Pentru viitor cel mai important lucru este să menţinem efortul de dezvoltare economică a domeniilor strategice. Aceasta ne va aduce bunăstare în creştere care gestionată prin politici fiscale înţelepte cu caracter contra-ciclic şi redistributiv vor asigura un progres al societăţii în general.

Pornind cu această perspectivă, îmi imaginez că peste 30 de ani viaţa copiilor noştri va fi mai bună şi mai uşoară prin comparaţie cu a noastră, dar nu fundamental diferită de cea de astăzi. Progresul tehnologic le va permite probabil să îşi asigure un standard de viaţă mai bun muncind mai puţin fizic dar valorificându-şi mai mult creativitatea. Vor avea probabil acces fără efort deosebit la o educaţie de nivel ridicat şi la un sistem de sănătate mult îmbunătăţit. Pentru asta trebuie însă ca până atunci să nu pierdem nici o clipă din vedere acţiuni permanente de combatere a adâncirii inegalităţilor şi de promovare a echităţii sociale. Tot tehnologiile moderne din ce în ce mai accesibile vor permite şi un nivel mai ridicat al siguranţei persoanelor, dacă vor fi dublate de o legislaţie îmbunătăţită aplicată intransigent. Aşadar statul îşi va respecta într-o mai mare măsură partea sa din contractul social, decât o face din păcate astăzi. De partea cealaltă, probabil că taxele vor fi semnificativ mai mari şi mai diferenţiate în funcţie de avere. Disparităţile sociale probabil nu vor putea fi niciodată eliminate într-o construcţie democratică bazată pe economie de piaţă pentru că sunt inerente şi oricum nu acesta este scopul, dar ele trebuie ameliorate ca să putem asigura un trend permanent de îmbunătăţire a calităţii vieţii pentru toate categoriile şi în plus o consolidare a clasei medii.

Formată din români mai prosperi, mai sănătoşi şi mai educaţi, România în care vom trăi peste 30 de ani ar trebui să fie mult mai echilibrată social şi mai performantă economic, cu un nivel de competitivitate mai apropiat cel al ţărilor puternice şi un ataşament ferm faţă de valorile culturale europene.

ANCORAREA LA CONSTRUCŢIA EUROPEANĂ, VITALĂ

Acum câţiva ani, când criza momentului era decizia Regatului Unit de a părăsi Uniunea Europeană iar şocul pandemic nu era pe nici o hartă de risc, apăram poziţia României de a rămâne ancorată la construcţia europeană în pofida imperfecţiunilor ei. Erau însă şi destul de multe voci care vedeau lucrurile altfel. Ce s-a întâmplat între timp arată că am avut atunci, ca ţară, alegerea cea mai înţeleaptă şi conduita cea mai corectă. Cred că şi următorii 30 de ani ne vor confirma acelaşi lucru: locul României este să contribuie ca partener egal la consolidarea Uniunii Europene şi a valorilor sale universale, pentru că astfel acţionează în cel mai bun interes pe termen lung al cetăţenilor săi. Între timp ancora europeană va deveni şi mai puternică o dată cu adoptarea monedei euro.

Economia şi sistemul financiar se vor transforma cu o viteză mai mare decât se va transforma societatea în ansamblu şi e posibil ca unele mecanisme şi instrumente financiare la care nici nu ne gândim astăzi să devina uzuale peste 30 de ani. Probabil cryptomonedele au un loc în viitorul sistemului financiar, chiar dacă nu în forma pe care o discutăm astăzi. Intermedierea financiară va rămâne însă unul din pilonii funcţionării economiei, la fel ca şi pieţele libere, deşi este greu de anticipat astăzi exact în ce formă vor funcţiona ele peste 30 de ani pentru că istoria ne arată că, aşa cum există cicluri financiare, economice şi sociale, inclusiv cadrul de reglementare evoluează ciclic, nu întotdeauna în acelaşi sens sau cu aceeaşi amploare.

Evident, sunt mai multe scenarii posibile privind felul în care va arăta România peste 30 de ani. Întotdeauna mă axez pe scenariile pozitive pentru că acestea sunt cele la care încerc să contribui. Sunt posibile şi alternative mai puţin favorabile, la care suntem atenţi pentru a le preveni. Sperăm că vom folosi această criză pentru a reconstrui, a produce ceva mai bun şi mai uman. Dar s-ar putea să alunecăm în ceva mai rău.

Cercetările mele se concentrează pe fundamentele economiei moderne: lanţuri de aprovizionare globale, salarii şi productivitate . Mă uit la modul în care dinamica economică contribuie la provocări precum schimbările climatice şi nivelurile scăzute de sănătate mentală şi fizică în rândul lucrătorilor. Am susţinut că avem nevoie de un tip de economie foarte diferit dacă dorim să construim un viitor social corect şi ecologic. În faţa COVID-19, acest lucru nu a fost niciodată mai evident.

EFORTURILE COMUNE NU TREBUIE RISIPITE

Cum apreciaţi reacţia UE la această criză: soluţiile recent adoptate pot fi un liant comunitar sau un nou factor generator de disensiuni în interior? Cum poate România beneficia de recentul pact adoptat de Comisia Europeană, ştiut fiind faptul că fondurile, chiar dacă ni se pun la dispoziţie, trebuie să fie aşi atrase prin proiecte fezabile?

Cred că răspunsul Uniunii Europene la această criză a fost o puternică dovadă de solidaritate şi coeziune în faţa efectelor severe ale unei crize fulgerătoare care a lovit în mod nediscriminatoriu, chiar dacă nu în egală măsură, toate statele membre. Sprijinul alocat României este considerabil, fiind format atât din grant-uri cât şi din împrumuturi în condiţii mai avantajoase decât ar fi putut obţine guvernul în mod independent. Condiţionalităţi este normal să existe, mai ales dacă ne gândim că sumele nete alocate României sunt până la urmă rezultate din contribuţiile altor state membre. Chiar dacă acestea sunt mai bogate, este firesc ca efortul lor să nu fie risipit ci să fie canalizat spre atingerea unor scopuri şi consolidarea unor valori comune. Absorbţia acestor fonduri într-o proporţie cât mai mare este într-adevăr o provocare şi trebuie să ne organizăm cât mai bine.

Banii europeni vin complementar faţă de programele naţionale dar nu văd de ce ar fi o contradicţie sau piedică faptul că avem nevoie sa-i folosim in programe fezabile ?! Menţionam deja anterior că toate resursele de care dispunem trebuie cheltuite cât mai eficient, iar destinaţiile alese cu multă atenţie pentru a maximiza efectul de antrenare pe toate axele şi a stimula cât mai mult dezvoltarea. Această regulă este una a bunului simţ şi a judecăţii economice juste în condiţiile competiţiei pentru utilizarea unor resurse limitate. Sunt convins că se găsesc proiecte potrivite, însă sunt ceva mai rezervat în privinţa capacităţii administrative de gestionare a proiectelor. Mă tem că aici mai avem de progresat, de eliminat din barierele birocratice nejustificate, de redus din timpii prea lungi de aşteptare şi din formalităţile uneori împovărătoare. Birocraţia efectivă este un neajuns al României de astăzi dar şi al unor mecanisme ale Uniunii Europene pe care nu trebuie să ne ferim să-l recunoaştem şi nici să ne reţinem în a căuta căi de diminuare a sa.

Până la urmă este şi o chestiune de abordare. Ar trebui să mergem pe un comportament constructiv, de fructificare cât mai bună a tuturor oportunităţilor şi sprijinului primit, cât mai inteligent şi creativ, mereu cu ochii pe ţintele noastre pentru viitor, nu să ne împiedicăm la fiecare neajuns, oricât ar fi el de justificat sau nu. Sclipitorul inventator român Henry Coandă spunea că „mulţi indivizi din societatea modernă sunt ca barcagii: trag la vâsle, dar stau cu spatele la viitor.”

 
 
Adaugă Comentariu
Comentarii

Pagina 1 din 1 (0 comentarii din 0)

< înapoiînainte >
 
 
 
 

...statisticile se încarcă... vă rugăm așteptați...