Economic

Leonardo Badea (BNR): Reducerea inegalităţilor, un imperativ pentru resetarea economiei după criza pandemică

Viceguvernatorul BNR, domnul Leonardo Badea, a declarat:

„Pentru o lungă perioadă de timp, pe lista de priorităţi a liderilor aproape din toate statele lumii, vor rămâne între primele rânduri preocuparea pentru sănătatea populaţiei şi controlul efectelor pandemiei, precum şi pentru reconstrucţia economiei. Unul dintre motivele esenţiale pentru aceasta este că, aşa cum se poate deja observa din statisticile care au început să redevină disponibile, efectele pandemiei şi blocajele generate de aceasta agravează inegalităţile preexistente şi accentuează deteriorarea ţesutului social, element vital pentru viitorul comunităţilor în care trăim. Toţi am observat în această perioada a măsurilor dure de interdicţie privind circulaţiei persoanelor o acutizare a tensiunilor. Din cauza efectelor economice ale crizei, aceasta ar putea continua, adăugându-i-se creşterea polarizării sociale şi eroziunea sentimentului de apartenenţă (la comunitate), ceea este posibil să alimenteze în continuare neliniştea socială la nivel global şi regional.

Deşi poate părea surprinzător, pandemia pe care o traversăm acum nu este excepţională în exacerbarea inegalităţilor preexistente. De-a lungul istoriei (îndepărtate), acest scenariu s-a repetat nu de puţine ori. Un studiu publicat in luna mai 2020 de Davide Furceri, Prakash Loungani, Jonathan Ostry şi Pietro Pizzuto (cercetători din cadrul FMI şi Universităţii din Palermo), au studiat date privind cinci epidemii majore care au avut loc în ultimul secol şi care au afectat mai multe ţări/zone geografice. Autorii argumentează că, în medie, o astfel de epidemie majoră conduce la creşterea semnificativă şi persistentă a coeficientul gini al unei ţări (una dintre cele mai populare măsuri ale inegalităţii) cu o valoare considerabilă, respectiv 1,25 puncte procentuale în medie în cinci ani de la respectiva criză epidemiologică.

Rezultatele studiului menţionat confirmă că, de regulă, episoadele de criză sanitară majoră afectează mai acut populaţia săracă, acesteia lipsindu-i rezervele financiare pentru a se pune la adăpost, iar veniturile sale nete fiind într-o mai mare proporţie vulnerabile faţă de efectele crizei. Există mai multe căi pentru combaterea acestui efect nociv, dar cea mai eficientă rămâne probabil creşterea economică robustă şi inclusivă, care poate că nu neutralizează în totalitate fenomenul de creştere a polarizării sociale dar cel puţin are efecte puternic pozitive asupra nivelului de trai al tuturor categoriilor sociale. De aici rezultă nevoia de stimulare a refacerii cât mai rapide a economiei după ameliorarea crizei sanitare şi concluzia că politicile de austeritate (pentru stăpânirea deficitului şi datoriei) nu sunt o soluţie din acest punct de vedere. De altfel chiar şi autorii studiului menţionat argumentează în favoarea acestei ipoteze, rezultatele cercetării lor arătând că nivelul creşterii coeficientului gini ulterior episoadelor de epidemie majoră se dovedeşte a fi foarte sensibil la ritmul de creştere economică post-epidemică (ex. amplificarea inegalităţii este mai redusă dacă recuperarea economică este mai accelerată).

De altfel, creşterea economică sustenabilă mai accelerată ar ajuta şi la ameliorarea altor probleme importante cu care se confruntă acum economiile lumii ca efect al pandemiei COVID-19, de exemplu deficitele bugetare în creştere accelerată şi amplificarea nivelului datoriei publice raportate la PIB.

În cazul unei economii deschisă, emergentă, de dimensiune relativ mică precum cea a României, soluţia pentru o astfel de creştere presupune identificarea setului optim de măsuri care să satisfacă un sistem foarte complex de restricţii. Dintre aceste măsuri, probabil cele mai importante sunt:

1. găsirea surselor bugetare de finanţare a măsurilor de stimulare a economiei în condiţiile unui spaţiu fiscal redus fără a avea ca unică soluţie creşteri de taxe care ar genera exact efectul contrar de împovărare a populaţiei şi mediului de afaceri, putând fi eficiente în schimb măsurile de redistribuire a avuţiei care nu ar afecta populaţia cu venituri medii şi mici.

2. masuri privind securitatea sanitară şi socială a oamenilor pentru a creste încrederea generală in capacitatea de reacţie si adaptare a societăţii

3. atragerea şi fructificarea la maxim a resurselor financiare disponibile în cadrul pachetelor de asistenţă şi programelor Uniunii Europene adresate statele membre

4. mai mult ca oricând masuri care vizează încurajarea capacitaţii de a construi sisteme inovative.

Situaţia actuală determinată de criza pandemică COVID-19 a generat o afectare gravă a economiei, simultană pe partea cererii şi a ofertei. De aceea este necesar un răspuns de amploare aproape fără precedent (pe timp de pace) al guvernelor, care trebuie să abordeze problemele induse de pandemie pentru a preveni intrarea economiei în colaps, creşterea preţurilor, sărăcirea populaţiei şi accentuarea inegalităţilor sociale.

Din această perspectivă, efortul autorităţilor se canalizează, pe de o parte pe necesitatea vitală de operaţionalizare rapidă a programelor de susţinere a economiei şi acordarea de sprijin agenţilor economici, iar pe de alta parte pe nevoia de a asigura resursele de finanţare a acestor măsuri de la nivelul bugetului de stat.

În acest context, pentru a avea resurse interne de combatere a efectelor crizei şi stimulare a creşterii economice pe termen mediu, reformarea sistemului fiscal este crucială. Ar trebui să aibă prioritate regândirea taxelor pe avere şi combaterea (în cadrul unui efort conjugat la nivel global) practicii de evitare a impozitării prin domiciliere fiscală în jurisdicţii cu fiscalitate redusă (paradisuri fiscale). Pe cât posibil instrumentele de taxare a muncii şi a consumului ar trebui să fie trecute în planul secund. Probabil că în anii următori, pe plan european şi internaţional, presiunile pentru accentuarea măsurilor de redistribuire a avuţiei şi bunăstării în scopul reducerii inegalităţilor, prin revizuirea în acest scop a sistemului fiscal, vor fi din ce în ce mai accentuate.

Din perspectivă monetară, dacă pe partea ofertei de bunuri şi servicii de bază furnizarea acestora este asigurată, atunci riscurile de inflaţie vor fi probabil reduse. Deşi măsurile de prudenţă sanitară şi distanţare socială ce vor fi aplicate în continuare implică cheltuieli mai mari şi eficienţă mai scăzută a activităţii pentru o serie de companii, probabil că într-o primă fază antreprenorii vor pune pe primul plan reluarea activităţii şi salvarea afacerii, profitul venind abia pe planul secund. De aceea este de aşteptat ca, acolo unde este posibil, aceste costuri să fie preluate prin diminuarea marjei de profit şi doar o parte mai mică să fie transmisă în preţul final al bunurilor şi serviciilor. Acest comportament ar fi cu atât mai mult încurajat cu cât va fi mai repede restabilită încrederea în revenirea la o funcţionare a României, în condiţii de (nouă) normalitate şi previzibilitate, astfel ca mediul de afaceri să fie stimulat să gândească pe termen mediu şi lung, de manieră constructivă şi orientată spre dezvoltare (inclusiv creştere de productivitate şi reducere de costuri), nu în regim de criză şi cu scopul de fructificare şi recuperare rapidă a resurselor investite. Desigur, vor exista şi excepţii, domenii înguste de activitate în care creşterea de costuri nu va putea fi acoperită în acest fel sau în care concurenţa este redusă, cazuri în care preţurile vor creşte. Ca acest lucru să se întâmple este importantă şi refacerea (redesenarea) cât mai eficientă şi rapidă a lanţurilor de aprovizionare, cu scopul de menţinere a unui nivel de competitivitate prin costuri cât mai apropiat de cel anterior crizei.

De asemenea, efectul psihologic la nivelul consumatorilor, pe care inevitabil, l-a produs decelerarea sau recesiunea economică în urma şocului pandemic va determina probabil creşterea inclinaţiei spre economisire a populaţiei (acumularea de rezerve sau „solduri de precauţie” de către gospodării şi persoane fizice), ceea ce va acţiona de asemenea, cel puţin pe un orizont previzibil de timp, împotriva unui şoc inflaţionist. Mai mult decât atât, guvernele vor trebui să acopere o parte din deficitul de cerere care probabil va rezulta în urma reducerii consumului populaţiei, şi să adopte iniţiative pentru susţinerea ocupării forţei de muncă şi protejarea veniturilor angajaţilor. Acesta este motivul pentru care numeroase guverne din ţări avansate economic vizează programe de investiţii publice complementare sprijinului acordat sectorului privat prin linii de credit de refinanţare pentru bănci, astfel încât acestea, la rândul lor, să poată menţine linii de credit pentru capitalul de lucru al companiilor, în special a întreprinderilor mici şi mijlocii (IMM-uri). Aceste linii de refinanţare oferite prin canalul bancar ar trebui să sa fie condiţionate de angajamentul întreprinderilor de a menţine angajaţii cel puţin cu nivelul de salarizare actual.

Băncile centrale, acum la fel ca oricând, pe timp de criză sau de dezvoltare economică, continuă să joace un rol cheie. Noua normalitate pe care băncile centrale din economiile dezvoltate o traversează deja de mai bine de 10 ani (ulterior declanşării crizei financiare globale) implică folosirea, în funcţie de necesităţi, şi a instrumentelor neconvenţionale de politică monetară, care stabilesc diverse canale de injectare a lichidităţii în economie (Díaz-Bonilla 2016 şi 2018).

În conjunctura economică actuală, sprijinirea ofertei şi a cererii de bunuri şi servicii de bază va necesita o extindere a ofertei de bani. De aceea băncile centrale trebuie să-si diversifice în continuare panoplia instrumentelor de politică monetară. În paralel, pe parcursul acestui proces, sistemul bancar trebuie monitorizat continuu pentru a asigura funcţionarea corectă şi menţinerea robusteţii acestuia. Aşa cum în prezent este necesară o anumită flexibilitate pentru debitori, pe cale de consecinţă abordarea flexibilă este necesară şi în cazul instituţiilor de credit atunci când acestea sunt evaluate de autorităţile de supraveghere. Din fericire, sistemul bancar, pe ansamblu, a intrat în această criză cu un nivel confortabil al rezervelor de capital şi lichiditate, mult mai ridicat prin comparaţie cu situaţia anilor 2006-2007 dinaintea crizei financiare globale.

Situaţia economică de complexitate şi dificultate extremă, fără precedent în epoca modernă, necesită în continuare, uneori, şi răspunsuri neconvenţionale, deşi acestea pot ascunde riscuri şi vulnerabilităţi privind evoluţia viitoare a sistemului economic şi financiar, dacă nu sunt evaluate şi gestionate adecvat, la fel ca orice medicament care în cadrul unui tratament potrivit aduce beneficii iar administrat în exces sau de o maniera inadecvată poate genera neplăceri. Da, există mai multe exemple de ţări care, în trecutul mai îndepărtat, au abuzat de abordări monetare neconvenţionale, ceea ce a dus la şocuri inflaţioniste de amploare, devalorizări puternice, crize în cadrul sistemelor de plăţi etc. De aceea cuvintele de ordine în conduita de politici a băncilor centrale trebuie să rămână prudenţa, echilibrul, evaluarea atentă şi amănunţită, acţiunea graduală şi proporţională, în folosirea oricăror instrumente, inclusiv a celor neconvenţionale.

Este important ca toţi participanţii în economie să fie conştienţi că instrumentele de politica monetară, cu atât mai mult cele neconvenţionale, deşi sunt necesare şi eficiente atunci când sunt utilizate adecvat, nu constituie un panaceu al rezolvării tuturor problemelor economice. Aplicarea acestora depinde de foarte multe constrângeri existente la nivelul economiei în funcţie de dimensiune, structură, grad de dezvoltare tehnologică şi complexitate, deschidere faţă de exterior şi integrare regională, competitivitate externă, poziţionarea în cadrul relaţiilor comerciale internaţionale, amploarea capitalului autohton, circulaţia monetară, natura şi mecanismele sistemului de plăţi, rezervele disponibile (de orice fel), alcătuirea socială, nivelul de educaţie financiară, gradul de intermediere şi incluziune etc. Practic instrumentele de politică monetară acţionează asupra unui organism extrem de complex, a cărui funcţionare depinde de enorm de multe variabile şi caracteristici (inclusiv comportamentale), de aceea eficacitatea acestora variază de la o economie la alta şi de la un moment de timp la altul, calibrarea lor fiind extrem de delicată.

Politicile publice care pot contribui la relansarea economică nu se limitează la domeniul fiscal-bugetar şi monetar. De exemplu, un aport la finanţarea economiei reale o are şi sectorul financiar nebancar, prin fondurile de investiţii şi de pensii precum şi prin societăţile de asigurare. Acestea din urmă pot contribui mai mult la gestionarea adecvată a riscurilor de către mediul de afaceri, în viitor (pentru că în domeniul asigurărilor este inadecvat să existe acţiuni noi retroactive, acolo unde evenimentele sunt deja produse şi riscurile/pierderile sunt certe atât din punct de vedere etic dar si actuarial), prin produse şi mecanisme de asigurare adaptate nevoilor companiilor în noua economie, cu respectarea principiilor de prudenţă, solvabilitate, lichiditate şi viabilitate specifice acestui sector (inclusiv conform cadrului european de reglementare Solvency II).

Contribuţia şi suportul comunităţii europene la relansarea economiilor naţionale din spaţiul UE sunt la fel de importante ca şi acţiunile guvernelor naţionale. Sprijinul financiar alocat prin bugetul şi mecanismele comunitare se adaugă efortului financiar al guvernelor statelor membre şi compensează diferenţele mari dintre state în ceea ce priveşte capacitatea de stimulare a economiei ca urmare a decalajului de spaţiu fiscal al bugetelor naţionale.

Aşa cum am mai afirmat momentul actual este un test important pentru manifestarea solidarităţii Europene şi a celei internaţionale. Au existat în perioada acută a crizei pandemice momente emoţionante de solidaritate spre exemplu Franţa a donat un milion de măşti, Germania a livrat 7 tone de echipamente medicale inclusiv ventilatoare şi măşti anestezice, Polonia, România şi Germania au trimis echipe de medici specialişti, Cehia a livrat costume de protecţie şi aparate de ventilaţie pentru Italia iar Austria, Germania şi Luxemburg au internat si tratat pacienţi din Italia şi Franţa.

În acest moment de start al refacerii economiei, un nou gest de solidaritate ar însemna prioritizarea folosirii fondurilor europene de către ţările cu situaţii economice complicate. La nivelul UE avem o unitate în diversitate iar în situaţia actuală este crucial să facem această prioritizare pentru a nu permite adâncirea abruptă a decalajelor economice existente între statele membre. Pachetele financiare prezentate până în acest moment de instituţiile europene pentru sprijinirea statelor membre au amploarea şi adresabilitatea necesare. Astfel, pe 27 mai Comisia Europeană şi-a prezentat propunerea pentru planul de recuperare, inclusiv un buget UE revizuit pentru perioada 2021-2027 de 1,1 trilioane de euro şi o consolidare temporară de 750 de miliarde de euro (programul Next Generation EU). Acestea se adaugă celor trei plase de siguranţă de 540 miliarde EUR deja instituite de UE pentru a sprijini companiile, salariaţii şi instituţiile administrative din spaţiul comunitar. În total efortul financiar al UE pentru reconstrucţia post-pandemică se ridică la circa 2,4 trilioane de euro. României îi sunt alocate peste 71 de miliarde de euro, circa 40 de miliarde în cadrul bugetului multianual şi aproximativ 31,2 miliarde de euro ca parte a programului de consolidare temporară. Dintre acestea cea mai mare pondere o reprezintă finanţări nerambursabile. România trebuie să facă o prioritate majoră din absorbţia şi utilizarea eficientă a acestor finanţări, pentru susţinerea şi dezvoltarea economiei locale, aşa cum este de aşteptat că vor proceda toate celelalte state membre.
Consecinţele socio-economice ale pandemiei sunt şi probabil vor continua să fie distribuite in mod diferenţiat la nivel regional în România, datorită unor eterogenităţii semnificative a volumului de investiţii şi nivelului de productivitate a muncii, precum şi a diferitelor modele de specializare între regiuni. Aceasta implică un risc substanţial de extindere a disparităţilor regionale în România, între capitala şi restul regiunilor sau între zonele urbane şi rurale. Îmbinată cu riscul încetinirii sau chiar a inversării temporare a procesului de convergenţă economică spre media UE, situaţia actuală necesită răspunsuri politice specifice.

Având în vedere toate acestea, devine de maximă importanţă colaborarea în cadrul unui parteneriat cât mai larg care să includă instituţiile fundamentale ale statului si pe cele reprezentative ale mediului de afaceri, şi care sa permită identificarea soluţiilor adaptate fiecărui sector al economiei locale, pentru a depăşi abordările care oferă soluţii generale, unilaterale, fără a se face corelaţia necesară între nevoi si resurse, ceea ce ar putea produce dezechilibre macroeconomice majore în viitor. Un succes în acest demers va contribui la recâştigarea încrederii tuturor categoriilor de participanţi în economie, ceea ce se va dovedi cu siguranţă cel puţin la fel de important şi eficient ca şi stimulii financiari, pentru că va contribui la readucerea pe făgaş a consumului şi investiţiilor, implicit stimulând creşterea economică mai rapidă şi mai echilibrată decât ar putea să o facă doar injecţiile de bani (din elicopter sau nu). Dovadă stau experienţele din ultimii zece ani din economii dezvoltate care şi-au permis să elibereze capitaluri importante către circuitul economic, dar pentru că nu au reuşit să readucă şi încrederea într-un parcurs stabil şi previzibil al economie şi societăţii, creşterea a revenit doar foarte timid ”.

 
 
Adaugă Comentariu
Comentarii

Pagina 1 din 1 (0 comentarii din 0)

< înapoiînainte >
 
 
 
 

...statisticile se încarcă... vă rugăm așteptați...