Opera lui Horia Roman Patapievici înseamnă stil, stil, de dincolo şi de dincoace de scriitură. Cum ar zice Sorin Lavric, stilul, cum ajungi la stil. În polemica din aceste zile a punctat decisiv: ”Tot ceea ce atingeţi, falsificaţi”.
Ponta aşa va rămâne, în mentalul livresc, de partea greşită a istoriei.
Pe omul H. Roman Patapievici l-am întâlnit de două ori, într-o estetică a departelui, fulgurant. La Mănăstirea Cozia, părintele stareţ m-a rugat să-l însoţesc pe autorul volumului ”Ultimul Culianu’”. Filosoful, însă, era cu părintele Marchiş. Am schimbat idei despre nordul Olteniei, despre Eugen Negrici. Apoi, la o slujbă de aniversare, într-o biserică, un om, o personalitate distinsă, a pus accente nu tocmai favorabile despre domnul Patapievici. Am intervenit şi ideile s-au liniştit. Vorbitorului i-au lipsit informaţiile. La Vâlcea protocronismul se vestejeşte greu, chiar foarte greu. Am indicat deseori la bibliografie elevilor şi studenţilor volumele lui, memorabile, revelatoare de sensuri.
Cărţile lui Andrei Pleşu m-au entuziasmat dintotdeauna. Cu elevii mei de atunci (1982) am citit ”Pitoresc şi melancolie”, ca ”opera aperta’’, fragmentar, sigur, stabilind normalitatea unei cărţi semnificative, aceea de-a fi lecturată la vârste diferite... N-am bănuit ceea ce mi s-a întâmplat acum trei ani. Un coleg, prieten, prieten, avea afirmaţii negative despre implicarea în politică a lui Andrei Pleşu. Acum citeşte bucuros ”Despre îngeri”... mai ales când a lecturat textele scriitorului, având complexul tematic: intelectualul de azi. Contextele nu sunt atât de simple, însă dialogul este posibil. Comunicarea este acum ca într-o rugăciune. Nu reuşeşte tuturor, dar şi o reuşită îi salvează pe toţi.
Cu opera lui Constantin Noica, povestea este mai amplă. Aş aminti doar atât. În deceniul opt trecut elevii mei i-au scris, iar filosoful le-a dat întâlnire peste zece ani.... Un reper formativ.
Data viitoare vă propun o nuvelă: ”Dragoste de prim-secretar”.