Nu mă număr în categoria cârcotaşilor de serviciu, dar când penibilul depăşeşte înălţimea tribunei sau a panoului de baschet, tăcerea devine complicitate. Este momentul unei reconsiderări totale a tratamentului aplicat Sălii Sporturilor „Traian” - o verificare exigentă, de la demisol, trecând prin spaţiile uitate de sub tribune, până la parter şi etaj.

Umilinţa în genunchi: Tehnologia „Prosopul” în era NASA

În timp ce baschetul modern se joacă la intensităţi ameţitoare, cu sisteme avansate de monitorizare a efortului şi scheme tactice demne de NASA, la Râmnicu Vâlcea timpul a decis să îşi odihnească picioarele direct pe parchet.

Meciurile oficiale oferă publicului un spectacol secundar de un umor involuntar absolut jenant. La fiecare căzătură sau picătură de transpiraţie, asistăm la un ritual de purificare inedit: oficiali în toată firea şi copii desemnaţi de organizatori se năpustesc pe teren înarmaţi cu... prosoape!

Într-o epocă în care lumea a inventat mopul plat, laveta cu microfibre şi maşinile automate de uscare, la Vâlcea curăţenia se face prin metoda „pe brânci”.

Înţelegem că recomandările forului de specialitate sunt literă de lege pentru organizatori. Totuşi, ne întrebăm - strict de amorul artei - dacă nu cumva mopul este o tehnologie mult prea avangardistă şi periculoasă pentru a fi introdusă în incintă.

Chiar este necesară testarea, meci de meci, a rezistenţei genunchilor celor trimişi „la sacrificiu”, fie ei copii nevinovaţi sau angajaţi mai puţin atletici ai Sălii?

Decenii de nostalgie: Stratul geologic de pe difuzoare

Dacă pe sol asistăm la un exerciţiu de supravieţuire primitiv, privirea ridicată spre înaltul Sălii „Traian” ne dezvăluie o adevărată rezervaţie arheologică.
Difuzoarele sălii adăpostesc un strat de praf atât de gros şi de venerabil, încât ar putea fi inclus în patrimoniul UNESCO. Depunerile de pe echipamentele audio sunt intacte, conservate cu o sfinţenie religioasă încă de pe vremea destoinicului administrator Emil Mugescu.

Cum domnul Mugescu a fost pensionat în îndepărtatul an 2016, calculul este simplu: avem în faţă un deceniu de praf istoric, neatins de nicio mână profană.
Difuzoarele nu mai scot sunete, ci împrăştie nostalgie şi acarieni la fiecare gol marcat de handbaliste, la fiecare coş înscris de baschetbalişti.

Oare conducerea sălii aşteaptă ca praful să prindă conştiinţă proprie sau speră ca prosoapele de pe parchet să fie folosite, prin rotaţie, şi pentru marea ştergere de la înălţime?

Amnezie identitară: Unde au dispărut drapelele?

Scăpările de organizare de la Sala „Traian” nu se opresc însă la parter sau la demisol. Ele culminează chiar acolo sus, unde ar trebui să fie mândria noastră.
Era o vreme când, pe tot tavanul sălii, rânduri-rânduri, drapelul tricolor al României flutura cu demnitate alături de cel al Uniunii Europene. Astăzi, fantezia administrativă a lăsat tavanul gol, într-o totală lipsă de respect faţă de simbolurile naţionale şi oficiale.

Cine are datoria să le pună la loc? Sau poate că, în viziunea actualilor gestionari, un drapel este prea greu de întreţinut într-o sală în care până şi un banal mop reprezintă o enigmă de nerezolvat a secolului XXI.