Invitaţia lui Nicolae Manolescu la lectura din „Istoria literaturii române pe înţelesul celor care citesc” (Editura Paralela 45, Piteşti, 2014) este esenţială pentru coloana vertebrală a unui om, aproximat de noi ca fiind „mit personal” (Charles Mauron): “Neagu Djuvara a scris «O istorie a României pe înţelesul copiilor». Cartea mea se intitulează «Istoria literaturii române pe înţelesul celor care citesc». Dacă ne gândim bine, e cam acelaşi lucru. Cei care citesc sunt, în zilele noastre, îndeosebi copiii. Am fost ispitit o clipă să citez cuvintele lui Benny Lévy din prefaţa unei culegeri de mărturii despre rezistenţa prin lectură a copiilor internaţi în lagărele naziste: «Această carte se adresează tuturor copiilor şi copiilor lor.»”
Citatul stabileşte genul proxim şi diferenţa specifică pentru rezistenţa prin cultură. Neagu Djuvara este, totuşi, diferit de Lucian Boia, ca istoric, prin scriitură şi alcătuirea ei, diferenţa specifică.
Scopul, genul proxim, ar fi situarea de partea binelui, prin dragoste şi întuneric, parafrazând, pe Amos Oz. Nicolae Manolescu este reflexiv, cum este şi Neagu Djuvara, Lucian Boia fiind, rar şi rezumativ, ceea ce decolorează desenul din covor. Între poveste şi rezumat este o diferenţă/diferenţiale cât o istorie, cu tot atâtea şcoli lingvistice cu tot.
Ca să nu rămânem numai în interiorul complexului tematic, trebuie să adăugăm imediat afirmaţia lui Titu Maiorescu, pledoarie pentru estetică, în formularea lui Nicolae Manolescu: “El e cel dintâi la noi care afirmă clar că arta nu e nici morală, nici imorală şi că se ghidează după criterii proprii. Paradoxul face ca acest adept al stilului înalt şi nobil în artă, care dispreţuia «vulgaritatea» naturalismului şi «înstrăinarea» poeziei de după 1900, să fie factorul decisiv în eliberarea artei de sclavia unor scopuri neconforme ca natura ei.” Sensul acestei cărţi, al operei lui Nicolae Manolescu: („calea, adevărul şi viaţa”, evident, în sens laic), se găseşte în aserţiunea lui Titu Maiorescu. „Tot ce este astăzi formă goală în mişcarea noastră publică trebuie prefăcut într-o realitate simţită şi fiindcă am introdus un grad prea înalt din viaţa din afară a statelor europene, trebuie să înălţăm poporul nostru din toate puterile până la înţelegerea acelui grad şi a unei organizări politice potrivită cu el”, în 1872. Afirmaţie tradusă, schimbând ceea ce este de schimbat, prin îndemnul la lectură, ca altădată junimiştii, „să nu uităm că… au început cu acele Prelecţiuni populare, o serie de conferinţe pe teme culturale al căror sens pedagogic n-a scăpat nimănui. Civilizaţia română modernă datorează enorm acestei generaţii de dascăli ai neamului, care au văzut în educarea poporului, în sensul de atunci, mijlocul principal de adaptare la standardele occidentale.”
Paradigma culturală este, repet, alta, dar firul Ariadnei este lectura. Cititorii, „ei sunt cei care salvează cartea”.
Să citim… Despre „Scrisoarea lui Neacşu” (1521), despre „Pripealele lui Filotei”, despre „Ponticele lui Ovidiu” (interpreţii: „lăsaţi pe seama zeilor romani”) şi viziunea lui Nicolae Manolescu despre limbă, citându-l pe Iacob Burckhardt, care spunea: „Orice cultură începe cu un miracol al spiritului: limba”. Aşadar, să fim atenţi la strategiile hermeneuticii. La fiecare pas principiul: „Contraria non contraria, sed complementaria”… şi o concluzie: “Protocronismul din anii 1970 a încercat să ridice moralul naţional prin împingerea originilor cât mai departe în trecut sau prin descoperirea unor priorităţi reconfortante. Cu un preţ, însă, care nu trebuie niciodată plătit: al ridicolului.” ...
