Colegiul Alexandru Lahovari, prin personalităţile din lumea umanistă şi ştiinţifică, a cultivat spiritul critic, bunul simţ ca paradox, ştiinţa, artele, religia, spiritul pragmatic… Un profesor, de oriunde, şi, mai ales, din Colegiul Alexandru Lahovari, trebuie să se raporteze la conceptul de “carte”. De aceea, domnule Constantin Drugan, vă invit la un colocviu despre carte.
V-am cunoscut cu aproape două decenii în urmă la un examen de titularizare susţinut de profesorii care doreau să fie titulari în Colegiul Lahovari. Ştiam că dumneavoastră nu aţi susţinut un examen de titularizare în învăţământ şi nu înţelegeam de ce organizaţi unul. Eram profesor examinator, şi în această calitate v-am propus o discuţie despre metodă, metodică, deontologie, docimologie, ca să verific dacă puteţi fi organizatorul, dumneavoastră sau domnul Folescu, directorul adjunct al Colegiului Alexandru Lahovari. Nu am primit răspuns. Am vrut să părăsesc comisia, însă era prea târziu. N-am observat ca dumneavoastră să vă situaţi în interiorul bibliografiei autentice, cu autor, editură… Mi-am dat seama că metabolizaţi răul, cum ar spune Eugen Negrici, cel care auzind de isprăvile dumneavoastră v-a stabilit o etimologie a numelui, reală, de necitat aici.
Aveaţi o singură întrebare, adresată unuia sau altuia: “A cui e?” sau “Al cui e?”. Încercam să vă răspund că poate fi ca metodă: Norbert Wiener din “Sunt matematician” sau a lui Solomon Marcus din “Opera Omnia”...
Nu eraţi acolo, nici nu a auzit de dumneavoastră, deşi sunteţi absolvent, probabil, de matematică.
Apoi, a trebuit să constat că despre academicianul Solomon Marcus aveţi impresia că nu ar fi matematician. Această opinie este incalificabilă… Sunt un apropiat al cărţilor Profesorului, cele care privesc conceptul de metodă, de poetică matematică. Am toată admiraţia faţă de mentori. În acest context aş vrea să vă întreb care sunt studiile dumneavoastră de după absolvirea facultăţii, cât de cât recente. Vă reamintesc unul dintre principiile docimologiei: orice absolvent al unei instituţii de învăţământ superior se descalifică după cinci ani, dacă nu studiază…
V-aş invita să publicaţi studiile dumneavoastră din ultimii 10-15 ani (masterat, cursuri de pedagogie, psihologie, ştiinţele comunicării). Sunteţi dator faţă de colegii dumneavoastră de facultate, de liceu, faţă de profesorii pe care, probabil, i-aţi avut…
Vă spun toate astea fiindcă eu sunt un specialist în domeniile mele, cu lucrări publicate, cu zeci de prezentări din partea unor personalităţi structurante pentru cultura română: academicieni, profesori universitari, profesori, pedagogi, psihologi etc.
Vă întreb toate acestea fiindcă a trebuit să stabilim o idee simplă: câtă ştiinţă, atâta caracter şi, apoi, pe cărări anevoioase, atâta credinţă. Observ că nu faceţi trimiteri la domeniile ştiinţei atunci când discutaţi despre mine. Citaţi, să zicem aşa, oameni politici… Aţi fost în instanţă cu unii dintre ei… Prefer să fiţi onest atunci când discutaţi despre elevi, despre învăţământ…
Să luăm un exemplu, care depăşeşte imaginarul…
Frig, foarte frig într-o clasă, probabil, din Colegiul Alexandru Lahovari… Elevii îngheţaţi, la parterul clădirii, cineva, evident, lângă o sticlă de vin, îndulcită cu altă pasiune, în altă clasă elevi care, chipurile, făceau… meditaţii. Aş vrea să mă credeţi, este o scenă de coşmar, rezolvată, atunci, de primarul Ion Gigi Matei (într-o secvenţă incipientă). Vă imaginaţi cumva că celebrul director din perioada anilor ’60-‘70, Ceauşescu Ion, ar fi putut veni altfel la şcoală, decât cu maximul de luciditate. Halucinant, nu-i aşa? Nu sunteţi dumneavoastră implicat, dar l-aş întreba pe cel implicat dacă are logica minţii şi logica inimii… Eu am alt model de profesor. Îl găsesc în amintirile recente ale lui Nicolae Manolescu: “Dascăli memorabili am întâlnit nenumăraţi, şi la Râmnic, şi la Sibiu. Despre Pompilia Eliade, am vorbit deja. Ce-ar fi să vorbesc acum despre Paulina Covăsneanu? O mai exista vreun râmnicean din vechile generaţii care să şi-o amintească pe profesoara de fizico-chimice de la liceul Bălcescu-Lahovari? Era ceva mai tânără decât mama, cu care fusese colegă de cancelarie cândva, într-o epocă aflată dincolo de graniţele memoriei mele. Fapt este că am avut-o profesoară în clasa a VIII-a la Bălcescu. De fizică şi de chimie, fireşte. La liceu mă înscrisese bunicul matern în 1953, când îi căzusem pe cap, eu şi fratele meu, în urma arestării părinţilor noştri. Ca să pot fi înscris, trebuia să fiu membru UTM, redevenit după 1965 UTC, organizaţia de tineret a PMR, redevenit tot atunci PCR. Cu ambii părinţi în închisoare, n-aveam nici o şansă să-mi continui şcoala. Aşa că bunicul, fost avocat, m-a înfiat, dându-mi numele lui. Care era, fireşte, şi numele de fată al mamei. M-am prezentat cuminte la sediul local al UTM, unde o comisie aprecia dacă meritam să fim primiţi în rândurile organizaţiei de tineret. Sediul se afla într-o casă veche, care există şi azi în spatele clădirii Consiliului Judeţean, care pe atunci nu fusese construită. Mi-a venit rândul pe la zece seara. Am pătruns într-o cameră plină de fum de ţigară, unde se aflau patru inşi nebărbieriţi de dimineaţă, îmbrăcaţi, conform uzanţelor vremii politice, în costume gri-petrol şi cu gulerul cămăşii albe răsfrânt, căci cravata era socotită încă un simbol burghez. Cel care părea a fi şeful m-a întrebat brutal, de cum a dat cu ochii de mine: «Ascultă, mă, la mine! Să nu încerci să mă minţi, că vă cunosc eu pe voi: are tac-tu cazan de ţuică?». Era greu ca tata să aibă cazan de ţuică la Canal, dar uluirea, mă aşteptam să mă întrebe unde e tata, mi-a încleştat fălcile. «Ai amuţit, mă?». N-aveam idee că activistul fusese transferat recent la Râmnic de la Drăgăşani, unde singurul criteriu politic valabil va fi fost cazanul cu pricina. Aşa am devenit elevul Paulinei Covăsneanu.”
Sunt profesor doctor, plâng şi eu pentru elevii mei, atunci când sunt nedreptăţiţi, când sunt trataţi ca oameni fără bani, le plătesc fondul şcolii, ca să nu se simtă umiliţi, colaborez cu ei zi şi noapte pentru rezultate bune şi foarte bune la bacalaureat, pentru participarea la simpozioane, olimpiade, pentru normalitatea existenţei... Cei care dau note de 2 şi 3 pentru meditaţii frauduloase, falsifică examene, dogmatizează cultura, nu au ce căuta în sistemul de învăţământ.
Altă idee, despre olimpiade… Sunt unul dintre profesorii, prin cărţi publicate, care pot să revendice statutul de mentor al elevilor participant în acest sistem… Unul dintre elevii mei, Marius Dumitru, a ajuns doctorand Oxford, doctorand Sorbona, unul dintre cei mai bine cotaţi folosofi români în străinătate. S-a întors în ţară şi s-a sinucis. Sistemul românesc i-a oferit delaţiune, lipsa spiritului critic, lipsa valorizării…
Alt exemplu, de olimpic… Recent, în Moldova, un tânăr din topurile europene ale matematicienilor, s-a sinucis. Plecase cu o carte celebră: “Cartea roşie” (Young).
Am citat aceste exemple, pentru a vă da altul. În curtea Colegiului Lahovari discutam cu un elev olimpic despre filosofia matematicii. A venit un personaj, în general, în aceea perioadă, cu minimum de luciditate şi a spus: “Ceea ce faci trebuie să fie ca să câştigi mai mult decât Gigi Becali”. Asemenea afirmaţii sunt mai mult decât iresponsabile… Copiii foarte inteligenţi reacţionează altfel, la limita dintre conştient şi inconştient, rareori previzibilă.
Dumneavoastră, domnule Constantin Drugan, nu aţi fost profesor în lotul national al olimpicilor la matematică, nu aţi publicat cărţi, pe care să le folosească elevii din această categorie…
Şi nu asta ar fi problema, ci cu totul alta. A vorbi despre olimpiade, despre olimpici, a întreprinde acţiuni de alt gen, înseamnă ceea ce s-ar putea numi: “România furată”.
Ca să încheiem capitolul ar fi o surpriză pentru colegii dumneavoastră dacă v-ar auzi susţinând o comunicare ştiinţifică la o universitate sau aţi publica o carte în domeniul de vârf al matematicii. Aţi avea nevoie, evident, de 2-3 decenii de studiu. Încercaţi! Repet, vă spun toate acestea fiindcă, studiul aduce liniştea, aduce împlinirea omului ca om, pentru care multe sunt necesare.
Discut în cancelaria Colegiului Lahovari despre cărţi. Cu Radu despre ediţiile Marx, cu Virgil despre filosofia ştiinţelor, în catedra de limba franceză despre Irina Mavrodin, Derrida, Pierre Courthion (am şi colege luminoase), cu doamna Marinescu despre docimologie, cu doamna Ene, în limba franceză, despre civilizaţiile occidentale (ce familie, ce genealogie), cu doamna Dolan despre etimologii, şcoala de filologie de la Cluj, domnul Gorgotă mi-a propus un text spre interpretare la prima vedere, aici chiar mă pricep, aş fi vorbit zile întregi, era şi doamna Ioniţă acolo, n-a spus niciun cuvânt, semn de respect, cu doamna Mărunţelu despre gestul ei de a-şi da demisia în contextul celor întâmplate la corectare simulări, cu Gina despre teza mea de doctorat, pe care a lăudat-o foarte mult, în tăcere, în faţa mea. Mi-a recomandat să-mi ţin bine cartea, fiindcă aici se fură, trebuie să fii ca steiul, ca să rezişti. Mi-am mai amintit ceva, aţi venit la o şedinţă de catedră şi aţi început prin a striga: “Eu n-am furat!”. Am fost siderat, n-am înţeles care era rostul afirmaţiei dumneavoastră în contextul şedinţei de catedră. V-am recomandat o carte despre cum se notează elevii şi am observat că v-a pufnit râsul. Altădată am dorit să discutăm, cu instrumentele pedagogiei, psihologiei, teoriilor comunicării, despre ce înseamnă a fi elev, a fi profesor, în concordanţă cu marile personalităţi care au trecut prin Colegiul Lahovari. La fel, v-aţi supărat. Discuţiile mele cu profesorul dr. Gheorghe Ploaie despre genotip, fenotip, genotext, fenotext (suntem doar profesori, nu?), la fel, v-au stârnit furia. Aproape cu toţi colegii am discutat despre cărţi. Colocviile intelectuale, pe care le-am putea avea între noi, s-ar opune reconfigurării spaţiului, ambientalului, creat prin lucrările de reconstrucţie. Am să vă spun caracterizarea făcută de prietenul dumneavoastră, domnul Folescu: “Aproape un dezastru, se sperie lumea!”. Atâta negativitate, încât, ca să spun aşa, partea diavolului este prezentă.
Am înţeles că aveţi probleme de sănătate. Dacă este aşa, vă urez sănătate, eu de zece ani parcurg alături de soţia mea drumul încercărilor, prin labirintul dintre Dumnezeu şi ştiinţă. Şi, mai ales, în tăcere… Aş fi vrut acum, să vă propun să meditaţi, să medităm la aserţiunea biblică, treci, Doamne, paharul acesta de la mine. Mă gândeam că în acest context, al problemelor de sănătate, n-ar fi trebuit să veniţi, să sancţionaţi colegi pentru vini imaginare, pentru simplul fapt că au dorit să vă întrebe asupra unor lucruri concrete, să tulburaţi existenţa elevilor prin tot felul de afirmaţii. Dumneavoastră consideraţi că profesorii sunt pălmaşi, vă adresaţi într-o modalitate nemaiîntâlnită… V-am întrebat ce cărţi aţi citit, ceea ce vă înfurie. Sper că parafraza din marea carte a omenirii, Biblia, citată mai sus, nu vă înfurie…
