Sandu Cătinean este un fenomen în paradigma comunicării prin situarea în spaţiul poetic, într-o modalitate diferită de ceea ce se înţelegea până acum, cel puţin în spaţiul literar, prin valori estetice.
Complexul tematic al poeziei lui Sandu Cătinean, retorica folosită, limpiditatea comunicării, într-o lume a lipsei de comunicare, aduc argumente în impunerea sintagmei “expresivitatea involuntară” (Eugen Negrici), cu nuanţe memorabile, propunânu-i cititorului mitologia fericirii…
Sandu Cătinean găseşte spaţiul privilegiat din inima şi mintea cititorului, devenind unul dintre poeţii care cucereşte, zi de zi, pe facebook.
Natura, dragostea, suferinţa, revolta, în sensul lui José Ortega y Gasset, bucuria, împlinirea, luminozitatea, taina din poezia lui Cătinean atrag cititorul într-un spaţiu securizant, unde există o lume în sine, dincolo sau dincoace de o estetică sau alta, în care elementele se umanizează…
Acest tip de comunicare este preferabil, notabil, formator, într-o lume, care nu-şi găseşte calea. Fenomenul produs este empatia, conubialitatea, între poet şi receptor…

Este o generare de text, inimitabilă, directă, cu rezonanţe tăcute, pentru armonia sufletului. De fapt, conceptele, existenţa se structurează în jurul unei stări de idealitate. Complexul tematic şi privirea sau privirea şi complexul tematic.
Cititorul cărţilor lui Sandu Cătinean întâlneşte în poezia lui, invitat fiind să-şi scrie propria poezie, momentele euforiei reflexive şi bine temperate.
O pinacotecă, unde poemele se păstrează în sticle rare, care pot fi gustate din când în când, după principiul cunoscut: esenţele tari se păstrează în recipiente mici…
Din poezia lui Sandu Cătinean se poate cita la tot pasul, cu aceeaşi bucurie germinativă…

Cărările de-argint

Cărările de-argint îmi amintesc
Încrâncenări din tragica-mi trăire,
Iar zeii visului mă adâncesc
Prin văile prea pline de iubire.

Încalec clipe reci de nemurire
Cu gândurile-mi, aripi de temut,
Şi mă hrănesc cu-a versului visare
Din crâncenu-mi şi dulcele trecut.

Cărările de-argint mă poleiesc
Cu visele din fostele-mi iubiri,
Părând a-mi duce către nesfârşit
Credinţele din vechile-mi trăiri.

Adânc, prin mine, trece-un necuprins
Ce-mi tulbură preaplinul ce mă ţine,
Şi-atunci încerc, de nimicii convins,
Să-mi pierd uitări din stările divine.

Cărările de-argint mă îndulcesc
Doar fulgerând fărâmituri din bine,
Cu-un ultim spasm, de liră mă agăţ,
Şi cânt dureri ce răbufnesc din mine.

Doar cânturile-mi poartă amintiri
Ce zboară-ncet spre spaţii necuprinse,
Şi tot visând, cobor cărări, cântând
Despre iubiri din ce în ce mai stinse…

Cărările de-argint le voi urma
Ducându-mă prin veacul care vine,
Sunt obosit de gânduri, nefiresc,
Da-n drumul meu nu m-a urma oricine…