BNR a făcut publice informaţii despre piaţa creditelor. Sunt multe lucruri interesante aici, dar eu mă voi opri doar asupra datelor care arată relaţia credite ipotecare - progamul “Prima Casă”. Informaţia este interesantă deoarece acest program este promovat intens de membrii în CA al BNR. În statutul BNR nu scrie nimic despre o ţintă pentru dinamica creditelor, accesul la credite pentru tineri sau preţul activelor imobiliare.
Totuşi, executivii BNR s-au exprimat public în favoarea menţinerii programului “Prima Casă”. De ce? Nu îmi este clar. Acest program reprezintă o subvenţie directă de la stat pentru piaţa imobiliară, dar şi pentru bănci. Prin acest program, statul, şi noi implicit, ne asumăm un risc legat de piaţa imobiliară, dar, şi mai important, ne asumăm un risc faţă de debitori tineri despre care nu ştim nimic. Mesajul oficial sună cam aşa: acest program le permite tinerilor să-şi achiziţioneze o casă. Fără acest program, ne spun oficialii băncii centrale, tinerii nu şi-ar mai putea vedea acest vis împlinit. Chiar aşa? Acest mod de gândire spune foarte multe despre limitele care există în această instituţie, şi nu numai, în înţelgerea modului în care sunt alocate resursele pe o piaţă liberă.
Nu ar trebui să fie un secret pentru nimeni că subvenţiile, prin transferul riscului asupra societăţii, susţin risipa şi comportamentul iresponsabil. Proiectele apărute în urma finanţărilor cu fonduri europene, industrii întregi care produc, dar care nu au piaţă de desfacere, creşterea creditării cu 100% pe an etc. Subvenţia este subvenţie şi va avea acelaşi efect indiferent de piaţă. Efectul pentru piaţa creditelor era uşor de anticipat: creştere artificială a acestui tip de credit pentru acest segment de populaţie, menţinerea sau creşterea artificială a preţurilor pentru imobile, stimularea artificială a investiţiilor în acest sector şi altele similare.
Dar dacă nu există această subvenţie? În primul rând, preţurile pentru imobile ar fi scăzut dacă băncile nu ar fi creditat acest segment de populaţie. Iar preţurile mai mici ar fi permis tinerilor care vor să-şi achiziţioneze o casă să o facă în condiţiile pieţei. Cel mai important, riscul pieţei imobiliare ar fi rămas împărţit, aşa cum este normal, între cei care îşi cumpără o casă şi cei care le oferă creditul pentru această tranzacţie. Noi, cei care NU VREM şi nu suntem consultaţi despre detaliile tranzacţiei, nu ne asumăm niciun risc. Mesajele băncii centrale sunt de cele mai multe ori contradictorii. Totuşi, putem să identificăm un lucru clar - funcţionarea unei economii bazate pe competiţie, piaţă, libertate economică rămâne o necunoscută.
Şi aici ajung la dilema mea legată de dublul standard din mesajele băncii centrale şi a funcţionarilor statului. Banca centrală susţine un program care subvenţionează o piaţă, creşte preţurile artificial, creşte investiţiile artificial şi aruncă un risc asupra întregii societăţi fără ca societatea să aibă un cuvânt de spus. Pe de altă parte, tot banca centrală vine şi explică de ce adoptarea unei legi care introduce protecţia debitorilor în faţa creditorilor este nedreaptă pentru că aruncă un risc asupra finanţatorilor băncilor (acţionari, depozitari) fără ca aceştia să fie consultaţi. Este clară ipocrizia aici? Mai mult, banca centrală spune că astfel de legi ar duce la dispariţia SUBVENŢIEI din partea statului pentru piaţa imobiliară. Foarte bine. Este exact ce ar trebui să ceară o bancă centrală îngrijorată de macrostabilitate.
Şi acum să ne uităm la datele oferite de BNR.
BNR: ”Programul «Prima Casă» - Numărul debitorilor care au contractat credite acordate prin programul guvernamental «Prima Casă» reprezintă 159.106, respectiv 91,4 la sută, din totalul debitorilor cu credite ipotecare. Persoanele care au contractat asemenea împrumuturi au o rată a creditelor neperformante de 0,04 la sută.”
Două lucruri importante:
1) Piaţa creditelor ipotecare a existat în ultimii ani pentru că a fost SUBVENŢIONATĂ (exact cum ne aşteptam). Statul a decis, pe ce criterii numai funcţionarii de acolo ştiu, că ar fi optim pentru societate să fie expusă DIRECT la riscul de pe piaţa imobiliară. FĂRĂ această subvenţie, preţurile pe piaţa imobiliară ar fi scăzut, iar tinerii şi-ar fi putut permite o casă fără subvenţii de la stat.
2) Rata creditelor neperformante pentru acest sector arată că NU există un risc major în cazul adoptării unei legi a falimentului personal sau a dării în plată pentru buget. Rata creditelor neperformante va creşte doar dacă economia scade şi şomajul creşte. Dar acest lucru este valabil pentru toate pieţele. Aici este dramatic că am fost expuşi la acest risc fără să fim consultaţi.
Pe scurt despre legile falimentului personal/dării în plată:
În 2016, singurii care nu sunt protejaţi de creditori sunt persoanele fizice. Statul şi companiile (inclusiv băncile) au legi care le permit să acumuleze arierate, să recalculeze datoriile, să primească finanţare în momente dificile. Sistemul financiar bancar reglementat de banca centrală a permis dezvoltarea unei pieţe unde riscurile au fost împărţite asimetric. În acest moment, asistăm la o corectare a modului în care sunt reglementate aceste pieţe. Este normal ca introducerea unei legi care protejează debitorii persoane fizice să introducă tot felul de probleme şi costuri. Dar aceste probleme sunt EXACT aceleaşi introduse de legile care protejează statul sau companiile în faţa creditorilor. Normal că nu este optim pentru societate, dar este o ECHILIBRARE. Optim ar fi să ELIMINĂM toate formulele de protecţie atât pentru companii cât şi pentru stat. Ştiu că nu este posibil şi atunci o lege care face acelaşi lucru pentru persoane fizice este o soluţie alternativă. Cu cât este amânată mai mult această soluţie, cu atât vor creşte şi costurile pentru sistem şi implicit pentru restul economiei. Dar nu uitaţi, totul a început de la modul în care reglementatorul a permis ca în relaţia dintre persoane fizice şi companii numai companiile să fie protejate.
