Arta nu are decât în aparenţă istorie, structurile ei de adâncime fiind „originea”, metafizica sau obârşia cerului (Nae Ionescu şi Părintele Galeriu).
Cei vechi, iudaici şi păgâni, erau despărţiţi de un zid. Nu comunicau. Ar fi dorit probabil să comunice. Neavând frontalitatea dialogului (fără cauzalităţi sau finalităţi), flanau germenii închiderii care se deschide, încercând strategiile vecinătăţii. Peste zid trecea vântul. Un simbol pentru inefabil şi destin. Se instituia comunicarea!
Tot pentru cei vechi prietenia însemna ceea ce astăzi este de neînţeles. Ahile, de exemplu, nu a ales între două idealuri, acela al vieţii, al onoarei şi al gloriei eroice şi, celălalt, al unei lungi vieţi tihnite acasă ca rege homeric. Alege între a trăi mai departe fără Patrocles şi a muri pentru că îl pierduse. Alege prietenia.
Aici, în „Dealul Malului”, prietenia s-a desfoliat, în acest sens, sub cupola a ceea ce se numeşte în general „Agathos Demiurgos” (zeii buni), fiindcă actanţii se aşteptau cu versurile poetului Horia Bădescu: „Numele tău e o insulă cu păsări tăcute şi flori colibri / În care nu va poposi niciodată…”. Substanţa oricărei deveniri ar putea însemna: absenţa generează mai mult sens decât prezenţa, cu indecidabila vrajă a poeziei de pe aceste meleaguri: „Mi-e bine mamă, mi-e bine, ce vrei, ce mai vrei de la mine!” (George Ţărnea). Interpretare... fără psihanaliza interjecţiei.
Acest tip de „artifex” l-a cultivat Tina Popa, legenda vie de la „Dealul Malului” în limbajul plastic bine temperat (ca şi clavecinul celebru) al vieţii ca operă şi al operei ca viaţă, revărsându-se precum metafora devastatoare a fântânei brâncuşiene asupra conviviabililor, desenând apele pe cer precum opera far.
Haloul „mitului personal” Tina intersectează, ca într-o antropologie a imaginarului, cultul prieteniei în picturalitatea artistului, care şi într-o ipostază şi-n cealaltă, se divide, dar nu se împarte.
Ceea ce se întâmpla, cu „spiritus loci” la „Dealul Malului”, exprima, de fapt, substanţa limbajului plastic, într-o diferenţă sau alta, rafinând sensibilitatea. Atmosfera recrea desenul deschiderilor spre orizontul de aşteptare al gândirii şi sensibilităţii producătoare, reinventându-se o stare, o viziune, care sub faldurile sublimate ale culorii, în contextual arabescului uşor postmodern, declanşează în ochiul, care priveşte, mirarea, în aşa fel încât se întinde un pod între cele văzute şi cele nevăzute. Pictura tulbură cotidianul pentru reverie, către celest.
Un colţ al casei, o ascundere, un miracol, până să semnifice psihanalitic, ar putea însemna, ludic spus, că raiul este locuit de raţiune, uitând că inconştientul intră pe fereastră, oricare ar fi magnificarea sensului lumii. Ciudat este cel care crede. (Parafrază).
Streaşina casei este simbolistica spaţiului securizant, pentru reveriile care urmează primilor paşi. De altfel, Tina, vrăjind elementele ambientalului, a propus un spaţiu al sacralităţii, unde nu poţi păşi fără să-i tulburi tăcerea. Este, de fapt, interpretarea celebră, după care poetul nu locuieşte în limba în care scrie, ci este locuit de aceea pe care o creează, în versul lui făcându-şi loc Fiinţa.
Miracolul sculpturii din lemnul care izvorăşte din timpul cascadă, alama, pendula, tapiseriile, scoarţele, focul, scara (lupta lui Iacob cu îngerul), atelierul, antropologii culturale, propun structurile de adâncime din sevele cosmice, coborânde, sofianic, tulburător peste noi, precum întrebările cu sensul la urmă.
Icoanele din casa Tinei ar putea vorbi despre segmentele istoriei, care nu întotdeauna este numai o poveste, ci, aşezând omul sub timp, aşteaptă ca cel răstignit pe cruce, alegând Ierusalimul şi nu Atena, să transfigureze privirea în aşa fel, încât frumuseţea să salveze omenirea.
Comunicarea în lumea postmodernă este structurată de complexul tematic, după care cu cât ne întâlnim mai uşor cu atât comunicăm mai puţin. De aceea, simpozioanele Tinei sunt o polemică frontală cu mentalitatea limbajului de lemn. Artiştii de aici caută întotdeauna naturaleţea, aurorarul, inauguralul, pauza dintre cuvinte, tăcerile, memoria noastră, a inconştientului şi conştientului, care nu duce nicăieri dacă nu duce la Tot (imperativul transfigurării) şi duce la toate.