Comisia de etică a Universităţii Bucureşti a repus în discuţie pagubele produse de plagiatul lui Victor Ponta în lumea universitară europeană şi americană. Tinerii studenţi români, masteranzi, doctoranzi, sunt întrebaţi cu insistenţă cum de este posibil un plagiat în România. Aprecierea lor de către lumea ştiinţifică mondială este deturnată de plagiatul lui Victor Ponta. Comisia de etică a Universităţii Bucureşti, observând dezastrul, vrea să limiteze deficitul de imagine.
Necazul cel mare vine din extinderea aproape generalizată a plagiatului în mediul profesoral preuniversitar. Ar fi normal ca profesorii să-şi prezinte lucrările de licenţă gradul II, gradul I, atunci când depun dosare pentru ocuparea unei funcţii sau alteia.
Aceste aprecieri le pot obţine din partea unei comisii universitare, care să-şi asume alături de candidat riscurile unui posibil plagiat sau a “nivelului mediocru” al unei lucrări sau alteia. Această lege există, din câte ştim, încă din 1982. Există, de fapt, încă din deceniile II, III, ale secolului XX, de când universităţile româneşti au avut programe de susţinere a doctoratelor. Ar mai fi de adăugat că, potrivit legislaţiei occidentale, doctoratele sunt de tipul a, b, c, d. Astăzi, în România, lucrările de la şcolile doctorale, s-ar încadra în tipologia c, d.
În plus, verificarea posibilului plagiat în lumea preuniversitară duce la însănătoşirea sistemului. Un profesor care elaborează corect o lucrare de gradul I trebuie să muncească 4-5 ani, după ce a studiat un deceniu sau două. Câtă activitate ştiinţifico/metodică, atâta caracter. Se pare că Părintele Teoctist, atunci când tinerii doctoranzi în teologie îi cereau binecuvântarea, le răspundea: “De atâţia doctori e bolnavă Biserica”.
Pare un lucru de suprafaţă, dar sistemul de învăţământ nu se poate asana fără combaterea plagiatului.
Poate un profesor să meargă în faţa elevului, dacă, prin plagiat, comite o infracţiune? Dacă îl prinde copiind pe un elev, iar profesorul este plagiator, este normal să-şi recunoască întâi el vina şi apoi elevul.
De atâta plagiat, ţara e plină de hârtie, nu de ştiinţă şi credinţă.
Se discută despre faptul că un deţinut, dacă scrie o carte, îşi reduce pedeapsa cu o lună. Am putea să folosim conceptul de “expresivitate involuntară” şi să afirmăm: a scrie o carte în condiţii de detenţie poate fi un act educativ. Ceea ce nu îi scuză aproximativa mediocritate. Dar, dacă comiţi un plagiat în libertate, nu mai poate fi scuzabil. Rândurile de mai sus sunt o formă de meditaţie.