Mineriadele au constituit un fenomen răvăşitor pentru evoluţia ulterioară a societăţii româneşti. Intelectualii au simţit încă o dată terorismul instaurat manipulator de brutele, care altădată, ca şi acum, le scoteau cărţile din biblioteci cu furca, le ardeau, tăiau livezile de pomi, fiindcă nu suportau munca şi, evident, creaţia lui Dumnezeu... Este vorba de intelectualii în sine, cei care la Aiud au fost închişi alături de ţărani, elevi, studenţi, miniştri, profesori, ofiţeri, medici, muncitori, cei care, în concluzie, iubeau munca şi creaţia. Am să vă povestesc o scenă... Am ajuns, în copilărie, la Lupeni, la un unchi de-al meu, miner acolo... Eram încântat de “bărăcile” lor, de apartamentele mici, dar afective. Un ortac l-a întrebat pe unchiul meu ce fac acolo. Acesta i-a răspuns că sunt în vizită. Ortacul s-a uitat în zări şi a murmurat mai mult pentru el “mai bine aşa, la şcoală, că munca aici e grea, e firav.” Omul avea suflet. Altă scenă în vara trecută, la Aiud, se celebra lupta anticomunistă. Deşi era foarte cald, Ilie Tudor, eroul, tatăl lui Tudor Gheorghe, ca şi Man, alt erou de la Târgu Mureş, oameni cu decenii de închisoare, printre puţinii în viaţă, sunt lăsaţi să vorbească la final. Având peste 90 de ani, aproape că nu mai rezistă. Rostesc câteva cuvinte întregitoare, iertătoare. Cineva striga de lângă ei, ce fac, şi la vârsta asta vorbesc despre închisori, nu le ajunge, le mai dăm dacă mai vor. Martirii noştri vorbiseră despre iertare, cultură, rugăciune. Avea omul acesta suflet?

Altă scenă, la un colegiu important, prin tradiţie, al ţării. Acolo au învăţat dintre cei mai buni critici literari postbelici. O presupusă şedinţă de catedră, azi. Un personaj striga ”Eu n-am furat. Jur pe Biblie”, îi răspunde o doamnă: ”n-ai furat”. Am intimitatea mea, nu pot să mărturisesc cine a spus asta. Altcineva propune o lectură normală, despre cum se notează elevii. O doamnă devine iritată: “nu citesc, nu înţeleg!”, fusese înfrântă de şefa fumoarului, (cabinet de literatură!) Şefa iubea numai verbul a gâdila, nu avea studii. În acel colegiu, tehnicile instituirii barbare a proprietăţii aveau diferite modalităţi de existenţă... prima ar fi trecerea pe listă. Dacă erai trecut pe listă, nu mai trebuia să studiezi, era chiar obligatoriu să nu studiezi, argumentul fiind «cu ştiinţa mori de foame». Fenomenul cuprinde puţine personaje, chiar foarte puţine. Dispreţuiau olimpicii, valorile, îi sfătuiau să-şi facă rost de subiecte rezolvate, le rezolvau ei, profesorii, în timpul examenelor, le duceau în săli, corectau cu tezele deschise, o josnicie cumplită. Olimpicii, care îi excedau prin cunoştinţe, pregătiţi de profesori, profesori de admirat, Sandu Mihail sau Gologan între alţi devotaţi, erau folosiţi ca “mască” pentru scenarii, cum sunt cele prezentate mai sus. O doamnă, care participa la şedinţele de la fumoar, pe timpul când era în funcţie, îi cere unui coleg să-l calce cu maşina pe cel care o contestase. Oamenii din această categorie devin delatori, “fabricând” dosare, pervertind generaţii. Întrebarea este dacă şi cât de mult sunt comparabile cazurile. Ultimul este însă catastrofal. În spaţiul concentraţionar, “condamnaţii” se salvau prin cultură, minerii din poveste, nu cei de la mineriade, aveau o şansă. Cei din ultimul exemplu, în libertate fiind, refuzau cultura, reinstituind “fenomenul Piteşti”. Oamenii răi se găsesc peste tot. Cum se spune, răul nu piere, murdăresc şi moartea. Unul dintre martirii Aiudului (cu pste 21 de ani închisoare), Grigore Caraza, la peste 90 de ani, a fost omorât, într-o înscenare, de un individ al străzii. Ce poate face cultura şi credinţa în faţa Barbariei?

Lector