Romanul Doinei Ruşti, “Manuscrisul fanariot”, Editura Polirom 2015, propune un complex tematic de-ţi taie respiraţia, unde trama epică, diegeza, instituie stilistica destinului, întrebarea fiind dacă stilul, în general, şi povestirea, ca structură de adâncime, salvează concretul, prin synoichism, prin metafizica cotidianului, în ceea ce Nae Ionescu numea smerenie, “accesul” la Divinitate. Altfel spus, dacă lexemele sunt lăsate să zboare ca îngerii, spre cele neştiute şi inexprimabile, după desfolierea incantaţiilor geometriei trupului. Este ceea ce se întâmplă în “Manuscrisul fanariot”, un roman est-european, european prin retorică şi exponenţial prin pulsiunile mentalului balcanic, cu incrementa atque decrementa, redefinind conceptele de limită, depăşire, tragic...
O poveste despre eros, cu multă senzualitate, în ritmul misticii cu aromă orientală, într-un topos al Bucureştiului, “o încropeală urbană”, unde magia neagră spulberă vieţi, care devin destine, pentru o lume unde nu se ştie dacă istoria poate fi scripturalitatea, sau rămâne numai emicitate. Destinele sunt înscrise numai în civilizaţia aurorală, marcat metafizică, unde nu există început, ci numai origine. Probabil că una dintre şansele ultimului secol ar fi descoperirea auroralităţii, a legănării de foneme, mai întâi de sunete dionisiace, pentru a deveni apoi foneme. Concretul trece încă o dată prin exorcizarea efectuată de scriitorul auctorial. Romanul Doinei Ruşti, “Manuscrisul fanariot”, este, probabil, un exemplu de sublimare a conceptelor amintite, legitimând o cultură estică în paradigma literaturii universale. Rareori un romancier de pe aceste meleaguri a reuşit să încarce atâta sens într-o operă, care nu are niciodată rest. Leun, Maiorca, Cucumeaua depăşesc cutuma limitei, dând conotaţii izbăvitoare. În acest context ar putea fi amintită paradigma comunicării, care ar suna astfel: în vechime se găseau două popoare despărţite de un zid. Ar fi dorit să comunice, dar zidul se opunea. Aveau o singură şansă de comunicare: deasupra trecea vântul dintr-o parte în alta.
Doina Ruşti, într-o operă care a fost tradusă în zece paradigme culturale, propune un dialog persuasiv, memorabil, întorcând sensurile, până se ajunge la forma în sine, un argument al căii regale spre dialogul, rar, cu destinul.