Atunci când vorbeşte despre reducerea dinamicii creşterii economice, Guvernul este foarte atent. Indiferent de guvern, întotdeauna se încearcă, prin alegerea foarte atentă a cuvintelor, să se prezinte într-o lumină pozitivă orice încetinire a economiei. Sunt proaspete în memorie, sper, discuţiile despre “recesiunea tehnică” din 2014. Pentru cei care nu-şi amintesc, după primele două trimestre, datele economice arătau scădere (dinamică negativă) de la un trimestru la altul. Echipa de comunicare şi economiştii angajaţi de Guvern au început un asalt în media prin care încercau să înlăture această imagine a economiei. De exemplu. Recesiunea tehincă este un concept dezvoltat în SUA şi nu are relevanţă în România. Sau, este adevărat că două trimestre au dinamică negativă, dar când ne uităm la cifre şi comparăm faţă de anul precedent, vedem că există creştere economică, cu o dinamică mai mică, dar totuşi există. Acestea erau doar câteva dintre argumentele folosite. Până la urmă, o ajustare “statistică” a făcut să dispară recesiunea economică şi economia să pară mai puternică ca niciodată.
După cum se vede, guvernele sunt foarte atente cum interpretează datele statistice. Având în vedere forţa de comunicare a statului, este aproape imposibil să distrugi o informaţie “retuşată” de Guvern după ce a fost promovată în spaţiul public. Cel mai bun exemplu îl reprezintă discuţiile despre austeritate. Totul a început ca o luptă politică, opoziţia atacă Guvernul, dar astăzi ideea este îmbrăţişată de marea majoritate a cetăţenilor. La această imagine eronată a realităţii economice din ultimii ani au pus umărul atât guvernele cât şi instituţii internaţionale, FMI, cunoscute pentru soluţiile intervenţioniste.

Dar care este realitatea? A fost sau nu a fost austeritate în România?

Când vorbesc de austeritate, susţinătorii ideii prezintă ca exemple reducerea temporară a salariilor din sectorul bugetar în 2010 şi dinamica în scădere a cheltuielilor ca procent din PIB în 2011-2013 şi 2011 faţă de 2009-2010. Pentru a susţine şi mai “bine” punctul de vedere, informaţia este prezentată doar pentru perioada 2009-2013. Astfel, cititorul nu vede decât ce vrea autorul să prezinte şi nu tot adevărul. Ce nu spun aceştia este că deciziile statului din 2010-2013 nu ar fi existat fără deciziile statului din 2006-2009. Lăsând lupta politică deoparte, o analiză a întregului ciclu economic prezintă o realitate economică în care ipoteza austerităţii nu-şi găseşte susţinere.

Analiza pe o perioadă mai lungă arată că evoluţia din 2011-2013 a cheltuielilor publice este doar o revenire la perioada în care economia nu era supraîncălzită. Altfel spus, în perioada 2006-2008, guvernele s-au lăsat “furate” de val şi au crezut că economia va livra an după an creşteri economice de peste 5%. În 2009-2010, deşi economia era în recesiune, Guvernul a păstrat cheltuielile publice ca procent din PIB puţin mai sus decât în 2008. Mult discutata “austeritate” din 2010 nu se vede în aceste date, cheltuielile ca procent din PIB au avut un nivel mai scăzut faţă de 2008-2010 abia din 2011.
Prezintă această evoluţie a cheltuielilor publice ca procent din PIB dovezile necesare susţinerii ipotezei auserităţii? Nu. Cheltuielile publice, totale şi primare, au crescut an după an în perioada 2004-2014. În această perioadă, dinamica cheltuielilor publice a fost mereu pozitivă. Din păcate, nu putem spune acelaşi lucuru despre dinamica PIB nominal. În 2009, PIB nominal a avut o dinamică negativă faţă de 2008, a scăzut. Dinamica cheltuielilor publice a scăzut şi ea, dar a rămas pozitivă, altfel spus, cheltuielile publice au crescut, dar într-un ritm mai lent.
În perioada 2010-2013, dinamica PIB nominal, rata de creştere, este mai mare decât cea a cheltuielilor publice. Reprezintă aceasta dovada necesară susţinerii ipotezei austerităţii? Nu. Din două motive. Primul, dinamica cheltuielilor a fost tot timpul pozitivă. Era normal să scadă ritmul de creştere al cheltuielilor publice având în vedere ce s-a întâmplat cu PIB nominal. Al doilea, în perioada 2006-2008, cheltuielile publice creşteau în medie cu 27% pe an, în timp ce PIB nominal doar cu 20% pe an. După o astfel de exagerare din partea statului şi după ce PIB nominal a început să scadă, era normal ca ritmul de creştere al cheltuielilor publice să se tempereze. Ceea ce se vrea să fie prezentat ca o perioadă de austeritate pentru a susţine din nou un program de creşteri al cheltuielilor publice nu este altceva decât o evoluţie normală având în vedere condiţiile economice din perioada 2010-2014. Este important de observat că în 2014 dinamica cheltuielilor publice totale a depăşit dinamica PIB nominal, ceea ce ne aduce aminte de 2006. Lecţia acelei perioade era că aceste exagerări o să fie corectate în viitor, dar pare că deja s-a uitat.

Pe lângă aceste evoluţii ale cheltuielilor publice care nu susţin teza austerităţii, există şi alte dovezi că statul nu a trecut printr-un program de eficientizare a costurilor. În perioada 2009-2014, datoria publică a crescut de la 13% din PIB la 40% din PIB. În timp ce statul atrăgea resursele din sistmul bancar, expunerea băncilor pe stat a crescut de la 5% la 20% din active, sistemul privat suferea din lipsă de finanţare, expunerea sistemului bancar pe sectorul privat a rămas constantă în această perioadă. Astfel de evoluţii nu sunt caracteristice unui stat care trece printr-un program de eficientizare, ci unui stat care împinge o parte din problemele create în 2006-2014 în viitor.
Şi totuşi, dacă nu austeritatea este de vină pentru revenirea foarte lentă a economiei, atunci ce s-a întâmplat? Există câteva şocuri majore negative pe care le-a resimţit economia în perioada 2008-2014. Primul, politica monetară restrictivă responsabilă pentru căderea dramatică a PIB nominal. Al doilea, creşterea TVA din 2010 (deşi efectul acesteia ar putea să fi fost anulat de o relaxare temporară a politicii monetare în perioda 2010-2011). Al treilea reprezintă o serie de şocuri după 2013, creşterea salariului minim, introducerea taxei pe construcţii speciale şi supraacciza la carburant. În cazul acestei combinaţii de şocuri, efectele negative pentru economie au fost în mare parte anulate de relaxarea monetară începută după 2013. Totuşi, evoluţia investiţiilor în mijloace fixe, contribuţie negativă la dinamica PIB în 2013 şi 2014, arată că nu toate efectele negative au fost anulate de politica monetară.
Perioada 2006-2014 arată foarte clar că o dinamică a cheltuielilor publice mult mai mare decât cea a PIB nominal nu este credibilă şi nici sustenabilă pe termen lung. Chiar dacă nu politica fiscală este cea care a furnizat trăgaciul pentru intrarea în recesiune, aceasta a fragilizat economia atât de tare încât răspunsul greşit al politicii monetare a împins economia în cea mai lungă perioadă de criză după 1989. Măsurile anunţate în 2010 şi scoase din contextul economic sunt prezentate ca dovezi ale unui program dur de austeritate prin care a “trebuit“ să treacă statul român. Mai departe, aceleaşi măsuri sunt folosite ca justificare pentru creşterea dinamicii cheltuielilor publice.
O analiză nepartizană a datelor arată că în România nu a existat un program de austeritate. Iar când comparăm evoluţia sectorului public în această perioadă relativ la sectorul privat, vedem că o eficientizare/reformă (să nu-i spunem austeritate) ar fi fost necesară. După acest ciclu economic, 2006-2014, România rămâne cu o datorie publică mai mare, o expunere a sistemului bancar mai mare la riscul de stat, dar şi cu o dinamică a PIB-ului care se pare că se stabilizează la un nivel mai aproape de zero decât de obiectivele fluturate oficial de 5%.
Surse: INS, FMI, calcule proprii