Opinii

 

(Din nou) despre managementul şcolar neperformant

Antichitatea a făcut din dialog o modalitate prin care să se evite confruntarea violentă, pentru a permite oamenilor să găsească o cale mai uşoară şi mai directă spre adevăr. Astfel, unii dintre aceştia au devenit mai înţelepţi, ascultând şi părerile celor din jur. Este greu de crezut că, indiferent de domeniu, poate exista vreun ”manager” care să fi devenit filosof doar ascultându-se pe sine. Nici măcar în lumea celor care nu cuvântă!
Neaplecarea spre dialog duce la un mare defect al celor suferinzi de autosuficienţă: lipsa abilităţii de a deosebi problemele importante de cele fără mare însemnătate. Ultimele fiind cronofage pentru cei care au ”intrat” în funcţie fără a avea habar nici de modul de funcţionare a organizaţiei pe care o au de condus, nici de teorii ale conducerii. Sunt unii - şi nu puţini - care, temperamental, nu suportă să fie contrazişi, convinşi fiind că ei au întotdeauna dreptate. Un asemenea cusur este foarte periculos şi dezagreabil, punându-i pe posesorii lui în situaţia de a-şi contrazice preopinenţii înainte ca aceştia să rostească măcar câteva silabe! Pentru că ei – şi numai ei – se consideră că sunt depozitarii şi diseminatorii tuturor adevărurilor absolute! Aşa reuşesc să creeze în rândul colectivului atitudini anti(orice), nu printr-o ofertă de proiecte educaţionale viabile şi sustenabile, ci prin folosirea angoaselor colective determinate de spaima de schimbare, de ignorare deliberată a nevoii imperioase de ieşire din cochilia în care dascălii, în ultima jumătate de secol, şi-au campat neputinţa, fricile şi insatisfacţiile.
Care este legitimitatea acestor manageri care nu au decât suportul actorilor politici care i-au numit, care nu şi-au probat de ani şi ani de zile ”competenţele” prin reuşita la vreun concurs oficial pentru ocuparea postului? Provenind în majoritate din ”mlaştina” celor fără vocaţie profesională, din acea majoritate tăcută şi aparent neangajată din care politicul îşi recrutează viitorii conducători ai colectivelor didactice, managerul politician corespunde întru totul descrierii pe care o face Andrei Pleşu acestui specimen: ”Cine nu ştie să facă mai nimic e tot mai puţin atent la ce ştiu să facă alţii: cu alte cuvinte, n-are criterii să judece profesionalismul celorlalţi, şi, cu atât mai puţin să-l respecte. În mintea unui asemenea exemplar, succesul încetează să mai fie cuplat la ideea de înzestrare, de efort aplicat şi pricepere tehnică. Ceea ce contează e manageriatul «deştept» al relaţiilor, descurcăreala «superioară», «flerul» combinatoriu... Omul fără meserie nu va fi niciodată înclinat să grădinărească buna evoluţie a meseriilor, asanarea mediului social şi juridic în care ele pot prospera” (textul ”Ce ştii să faci?” a fost publicat în anul 2004 şi republicat în Dilema veche, nr. 442, 2-8 august 2012, p. 3).
Pentru că articolul este savuros, (deşi trist de riguros!) o să recurgem la încă un citat care să ne susţină demersul: ”Incompetentul nu se poate impune nimănui, decât prin fraudă şi pe durate scurte. Cine ajunge la poziţii înalte după alte criterii decât cele ale unei profesiuni bine stăpânite, are de făcut faţă tuturor dezavantajelor imposturii... Pedagogic vorbind, prestigiul formal al unor oameni fără nicio meserie e creator de confuzie etică şi dezagregare civilă. Omul fără meserie... ţine cu dinţii de fotolii şi demnităţi.”
Un asemenea personaj determină fobii ale angajaţilor care pot să ducă la declinul carierei acestora. Frica de şef se poate transforma în fobie de autoritate într-o carieră precum cea didactică, profesie care înseamnă o frecventă (inter)relaţionare socială. Printre factorii care determină fobii ale carierei – care au ca punct comun teama de eşec – se află corupţia: salariatul competent se teme de eşec pentru faptul că poate fi sancţionat de „managerul” care şi-a ocupat postul cu pile sau şpagă!
Şi atunci, pentru a nu se expune unor nedorite şi nemeritate sancţiuni (din partea unui manager al cărui comportament interpersonal se bazează pe tendinţe de dominare, tensionarea colectivului, egoism, subiectivitate, individualism, noncreativitate), salariatul devine o simplă unealtă aflată la cheremul şefului!
Acest tip de parteneriat distorsionat nu poate contribui la realizarea obiectivelor comune ale grupului şi nici la asigurarea condiţiilor necesare desfăşurării unei activităţi profesionale eficiente. Neoferind salariatului executant mijloace adecvate pentru desfăşurarea activităţii, precum stabilirea unor sarcini precise, decizii, recunoaştere, stimulare – motivare, comunicare descendentă etc., acest tip de şef nu poate aştepta ca subalternul său să îi ofere competenţe, îndeplinirea integrală a sarcinilor, comunicare ascendentă, propuneri pentru mai buna desfăşurare a activităţii etc.
Din acest motiv apare necesitatea ca managerul educaţional să fie un factor important în asigurarea unor relaţii interpersonale pozitive în cadrul grupului, pentru selectarea acestuia fiind necesar să se ţină cont de ideologia organizaţiei, dar şi de potenţialul lui de adaptare a propriilor obiective la cele ale grupului. Admiţând că managerul este responsabil pentru rezultatele obţinute, printre altele, acesta trebuie să asigure următoarele condiţii pentru a obţine performanţă: eficacitate, eficienţă şi motivarea personalului. Iar rezultatele obţinute sunt consecinţa modului în care managerul acţionează pentru atingerea obiectivelor, aplicarea procedurilor şi asigurarea climatului intern pentru performanţă.
De aceea, criteriul principal de selecţie ar trebui să fie performanţele profesionale, admise ca atare de breaslă şi valoarea ştiinţifică dovedită prin publicaţii recunoscute de comunitatea căreia îi aparţine.
Deşi normele în vigoare prevăd testarea psihologică şi psihiatrică a „catindaţilor” la postul de director, acest lucru nu se întâmplă deloc. Asemenea teste, utilizate, aplicate şi interpretate adecvat în procesul de selecţie, prin urmărirea unui set de aptitudini şi a anumitor calităţi psihice, pot deveni instrumente indispensabile în cunoaşterea aprofundată a unei persoane care are acest fel de aspiraţii.
Anii 2012 - 2014, ca şi mulţi din cei dinaintea lor, au trecut degeaba. Din punct de vedere al reformării învăţământului preuniversitar. Oricum, primul dintre ei va rămâne în istorie ca fiind anul în care, la conducerea ministerului, s-au perindat cei mai mulţi miniştri, 7 (şapte) la număr!
Era de dorit ca din anul 2014 „duhul” reformei să pătrundă în unităţile şcolare, începând cu reformarea managementului acestora, prin redimensionarea şi adaptarea modelului profesionist de conducere, asigurându-se:
- înlăturarea acelor lideri care nu au capacitatea de a percepe şi de a aplica noile formule educaţionale;
- numirea unora care au ca trăsături de bază profesionalismul, cinstea şi verticalitatea, moralitatea, flexibilitatea în gândire şi acţiune, receptivitatea la ceea ce este nou şi benefic pentru dezvoltarea sistemului;
- fundamentarea stilului de conducere pe încurajarea resurselor de putere personală (puterea expert, charismatică, relaţională);
- selecţia unor oameni „dăruiţi” pentru dificila misiune de director trebuind să devină o opţiune strategică fundamentală pentru reforma managerială, eficacitatea unei organizaţii care produce şi propagă cunoaştere fiind garantată doar în condiţiile în care repartiţia autorităţii corespunde repartiţiei competenţei – principala sursă a autorităţii urmând să fie forţa oferită de profesionalism;
- numirea unor lideri care să impună un stil de conducere prin care să realizeze un înalt nivel de moralitate şi motivaţie, care să genereze valori, stimulând efortul oamenilor de autodezvoltare, încurajând participarea acestora la adoptarea deciziilor, în contextul asumării răspunderii personale etc.
Dar nu s-a întâmplat nimic din toate acestea.
Cât timp nu se constituie o „masă critică” în rândul personalului didactic, care să se identifice natural cu intenţiile reformatoare ale unor guvernanţi interesaţi de cointeresarea (inclusiv financiară a) acestuia, pentru a-l determina să susţină modificările preconizate, şansele de reuşită a oricărei încercări de schimbare sunt sortite eşecului.
Să fie toate acestea simple deziderate? Să rămână ele simple obiecte de inventar ale unei noi reforme, eşuată şi ea, aşa cum s-a întâmplat cu toate cele de dinainte?
Rămâne de văzut. Oricum, perspectivele sunt sumbre. Iar cei numiţi recent la conducerea ministerului nu au darul să ne trezească optimismul. Cu atât mai mult cu cât doresc să se „înţepenească” pe posturi (ei şi ai lor) punând la cale organizarea unor „concursuri” pentru ocuparea tuturor funcţiilor manageriale din sistemul educaţional preuniversitar!
Dacă tot adie vântul schimbării să lase şi ei ceva... moştenire!
Şi dă-i şi luptă, şi luptă şi dă-i!
Ca şi cum n-ar şti că urmaşii lor în funcţii vor face pârtie în doi timpi şi trei mişcări! Şi dă-i şi emite alte şi alte metodologii, pune la cale alte şi alte „concursuri” pentru ocuparea funcţiilor de conducere, scoate din joben alţi „catindaţi” la fel de bine (şi unilateral!) orientaţi politic, promite alte mări pline de sare etc. etc.
Ca şi cum nu ar şti şi unii şi alţii (actualii şi viitorii deţinători ai puterii!) că lumea s-a săturat de asemenea tertipuri ieftine, care n-au făcut altceva decât să „omoare” din faşă orice încercare de reformare a învăţământului românesc!

 
 
Adaugă Comentariu
Comentarii

Pagina 1 din 1 (0 comentarii din 0)

< înapoiînainte >
 
 
 
 

...statisticile se încarcă... vă rugăm așteptați...