Am tot spus că până nu se repară economia reală (sectorul privat) de reducerea dobânzilor o să beneficieze doar sectorul guvernamental.
Acum avem şi dovezile. Din 2008, proporţia împrumuturilor către sectorul guvernamental ca procent din active totale a crescut de la 5% la 20%. În tot acest timp, activele totale ale sectorului bancar au scăzut împreună cu împrumuturile către economia privată. O lovitură dublă: un sector bancar mai mic, cu o expunere mult mai mare asupra sectorului guvernamental.
În primul rând, ar fi interesant de aflat dacă acest rezultat a apărut pur şi simplu sau este urmarea negocierilor dintre reglementator şi reglementaţi. Aici se vede cel mai bine conflictul de interese al BNR. Nu are cum să de(reglementeze) în interesul consumatorului piaţa bancară pentru că statul are nevoie de finanţare. Când pieţele externe care mai funcţionează cât de cât te penalizează pentru politici economice dezastruoase, este în interesul reglementatorului să aibă “prieteni” pe piaţa locală. De aceea este important de înţeles cum s-a întâmplat acest lucru şi, mai mult, trebuiesc întărite pârghiile de control din exterior asupra BNR pentru a ne asigura că nu face “deal-uri” cu cei pe care îi reglementează în defavoarea consumatorului.
Din punctul meu de vedere, această evoluţie este bizară şi poate să fie explicată doar de o înţelegere tacită între reglementator şi actorii din piaţa bancară. De ce spun asta? Foarte simplu. În perioada 2009-2013, rating-ul statului era de junk, cu un risc mare de faliment. Politicile economice, fiscale şi monetare din perioada 2006-2008 au exagerat ciclul economic şi au fragilizat economia. Nu cred că există manager de risc într-o bancă ce ar fi aprobat o expunere mai mare pe un astfel de “client” în detrimentul sectorului privat.
Există totuşi o explicaţie care arată că această evoluţie a fost premeditată. Finanţarea oferită de banca centrală în perioada 2008-2012 a fost doar pe termen scurt. Astfel, BNR “oferea” lichiditate în sistemul bancar în schimbul obligaţiunilor de stat, dar numai pe o perioadă de 7 zile. Astfel, băncile trebuiau în fiecare săptămână să aştepte şi să vadă dacă BNR va prelungi sau nu “injecţia” de lichiditate. În aceste condiţii, era imposibil pentru sistemul bancar să crediteze economia pe termen lung. S-a ales soluţia mult mai simplă, dar mai riscantă, de a se expune din ce în ce mai mult pe sectorul guvernamental în detrimentul sectorului privat.
Implicaţiile sunt majore pentru economia reală şi ar trebui să ne intereseze mult mai mult decât creşterea accizei la carburanţi, de exemplu. Sunt 5 ani în care BNR a avut o politică clară de finanţare indirectă a statului pentru că a oferit lichiditate în sistem pe termen scurt. Acest lucru a fragilizat sistemul bancar, care este acum expus cu 20% din active pe riscul oferit de stat şi a menţinut economia în criză pentru că finanţarea nu a putut ajunge în sectorul privat. În plus, efectele acestei politici monetare de canalizare a fondurilor către stat a contribuit decisiv la reducerea PIB potenţial.
Politica fiscală este mereu cea care aprinde discuţiile publice. În România, avem nevoie de a înţelege mai bine politica monetară şi de a cere o transparentizare mai mare a deciziilor băncii centrale. Chiar dacă pe termen lung efectele politicii monetare sunt neutre, pe termen scurt, politica monetară poate să fie devastatoare dacă este abuzată.