O întâlnire cu satul Bărbăteşti, este, cum ar spune Constantin Noica, o sărbătoare, sau în termenii lui Anton Dumitriu “o întâlnire admirabilă”. Dacă ar fi să ne amintim de predilecţia lui Heidegger pentru toposul muntelui, unde comunică logica sinegetică şi nu lexemul, metafora vie (Paul Ricoeur) sau metafora revelatorie (Lucian Blaga) ar însemna să aproximăm că structura de adâncime (N. Chomski) acest spaţiu. Bărbăteştiul presupune un ”spiritus” şi o ”formă mentis”. Fiind, în trmenii lui Claude L. Strauss, o modalitate de ”axis mundi”. Este un spaţiu al sacralităţii, al, dacă vreţi, ”devenirii întru devenire”, spre ”devenire întru fiinţă” (C. Noica). Cel puţin două sunt personalităţile „împlinite’’, în sensul lui Petre Ţuţea, care structurează, că structurează, de-a lungul secolului, spiritualitatea acestui topos: Gheorghe Bobei şi Dumitru Tiţa. Gheorghe Bobei este legenda acestor plaiuri, D. Tiţa fiind raţionalitatea, Gheorghe Bobei este metalexemul, în timp ce D. Tiţa este lexemul. Gheorghe Bobei este înduhovnicirea limbajului, D.Tiţa este înduhovnicirea omului. Gh. Bobei este intertextualitatea, D. Tiţa este livrescul. Gh. Bobei este practica semnificantă, D. Tiţa practica semnificată. Gh. Bobei este bucuria fonemului, D. Tita sensul fonemului.