Atunci când călătoreşti mult cu autocarul, ai şansa de a fi părtaş la întâmplări ceva mai rare decât ploile de meteoriţi. Şi ai norocul să te aşezi lângă nişte străini care îţi pot schimba viaţa, rămânând o viaţă lângă tine. Pe „doctorul casei mele” l-am întâlnit pe vremea în care făceam naveta amândoi la Craiova. Aproape seară de seară, cu bune, cu rele, obosiţi sau cu multe speranţe. Nu ne-am împrietenit ca oamenii obişnuiţi, pentru că ne-am purtat ca şi când am fi fost amici dintotdeauna. „Doctorul casei mele” era la început de drum. M-a surprins cât putea fi de devotat. Tuturor mamelor speriate, tuturor copiilor febrili, tuturor tăticilor dezorientaţi şi bunicilor încăpăţânate, cu leacuri băbeşti. I-am admirat răbdarea de fier cu care liniştea la telefon părinţii panicaţi şi blândeţea cu care repeta de cel puţin trei ori dozajul medicamentelor. Cred că la fel face şi acum. Atât cât m-am putut lipi sufleteşte de un om din dreapta mea pe o rută de 130 km, am iubit la el dragostea pentru familia pe care a construit-o şi dragul de a ajunge mai repede acasă. I-am iubit din prima clipă sinceritatea şi pentru asta, ştie el, port în mintea mea două principii pe care mi le-a insuflat pe vremea în care am crezut că sunt stăpâna lumii dacă sunt cel mai bun angajat. „Doctorul casei mele” nu este un tip sofisticat. Este una dintre mâinile lui Dumnezeu care mi-a fost pusă în cap când eu credeam că L-am apucat de picioare. Şi zâmbeşte ca şi când, atunci când îl chemi, pentru orice în lumea asta, există o soluţie în buzunarul lui. După o vreme, am renunţat la abonamentul spre Craiova. Şi eu, şi el. Ne-am revăzut după o vreme, la o cafea, într-un pahar subţire de plastic, atunci când şi-a deschis propriul cabinet, aşa cum visase. Am fost printre primii care s-au bucurat pentru curajul şi reuşita lui şi tare m-am mândrit cu el. I-am spus că va fi cel mai bun şi că, într-o zi, orice sacrificiu ar fi făcut, va merita. În numele prieteniei noastre, ne-am promis reciproc că, în ziua în care voi avea copii, el va fi medicul lor şi că niciodată nu îl voi schimba. „Doctorul casei mele” nu a neglijat legământul. Pentru că el, mai mult decât oricine, ştie cât valorează să nu uiţi de unde ai plecat şi ce înseamnă să îţi respecţi cuvântul dat. Nu cred că îşi poate imagina cineva momentul în care m-a îmbrăţisat când m-a găsit în cabinetul său primitor cu un pui de om în braţe. A fost un semn al împlinirii reciproce şi un nou drum la care ne-am înhămat tot împreună. Au trecut mulţi ani de atunci. „Doctorul casei mele” a devenit, într-adevăr, cel mai bun. Este foarte căutat. Poate pentru că nu a renunţat niciodată la bunul simţ şi la respectul pentru munca sa, care adesea e mai presus de vreun ban. „Doctorul casei mele” m-a ajutat să fiu o mamă sigură pe ea. Temperată şi bine instruită. M-a salvat de teamă, mi-a salvat pruncii atunci când nu ştiam ce să le mai fac sau cum să îi ţin în viaţă. Am început din nou să călătoresc pe aceeaşi rută. Mă uit mereu la scaunul de lângă mine şi zâmbesc, păstrându-mi senzaţia că e rezervat unui om minunat. Atât de minunat încât i-am spus mereu că, atunci când familia mea va ridica un duplex, vreau să se mute cu noi, cu totul. Pentru că i-aş da orice. La ora aceasta, copiii mei îi desenează ceva frumos pentru ziua sa de naştere. Şi fac socoteli pentru a trimite din jucăriile lor copiilor bolnavi şi necăjiţi care vin la cabinet. Eu sunt emoţionată. Bogdan Lilea este „doctorul casei mele”, care a devenit doctorul sufletului meu. Când mama mea era departe, mi-a fost alături şi când am crezut că e prea greu să reuşesc, mi-a şoptit că sunt o mamă bună. Iar mamele bune nu uită asta niciodată. De fapt, sunt multe mame care s-ar semna cu tot sufletul în locul meu pentru aceste cuvinte.