Cineva (pare-mi-se Florin Mugur) îl întreba pe Adrian Păunescu când volumele lui de versuri se vor epuiza la fel de repede ca şi interviurile? Răspunsul îl dă „Istoria unei secunde”, care a cunoscut rapid a doua ediţie.
Adrian Păunescu (1943-2010), prezenţă din ce în ce mai marcantă în viaţa culturală, socială şi politică, face parte dintr-o generaţie cu Ana Blandiana, Ion Alexandru, Cezar Ivănescu. A debutat în 1960 la revista „Luceafărul”, „Istoria unei secunde” fiind al IV-lea volum de versuri după „Ultrasentimente” (1965), „Mieii primi” (1967) şi „Fântâna somnambulă” (1968, Premiul Uniunii Scriitorilor).
Volumul începe - credem noi - printr-o definire programatică a poeziei, - într-un mod inedit - care se face prin desacralizarea acesteia, ceea ce o face mai angajată, cu un rol mult mai concret în actul social, presupunând şi o opţiune din partea cititorului: „Poezia este/ un risc pe cont propriu/ E noapte. Luna se află, cum se spune,/ în mijlocul nostru/ Îmi iau capul în pumni/ ca pe o cloşcă cu puii de aur/ recuperată,/ încep să mă învârt în mijlocul pieţii/ şi vă întreb, doamnelor,/ domnişoarelor şi domnilor,/ «cine riscă în seara asta cu mine?»/ aşa cum v-aş întreba /«cine dansează cu mine»”.
Toate „chiotorile” volumului sunt saturate de psihologia timpului, de reluarea rapidă a evenimentelor previzibile şi imprevizibile, astfel încât titlul volumului „Istoria unei secunde” era cel mai potrivit fiind, de altfel, în virtutea celor sugerate o caracterizare excepţională a civilizaţiei secolului nostru:
„Anarhică stare. Când totul se poate./ E-o criză ce nu se explică./ Prea lesne şi una şi alta se poate/ Şi frunza ce creşte. Şi cea care pică./ A fi cum pretindem/ arată că totul şi restul se poate/ Când totul se poate”.
S-a spus despre poezia lui Adrian Păunescu că este esenţialmente politică. Poetul aparţine unei formaţiuni sociale concrete: „În noaptea secolului douăzeci, / când nu Bălcescu se născu, ci noi,/ când nu Viteazul se născu, ci noi”, ceea ce presupune angajare totală, însă nu a unor eroi abstracţi, în culori roze, ci a unor oameni reali: „Noi suntem copiii frunţii tale,/ şi singuri şi-n cortegii sociale/ cuprinşi de lene ori de-un patos sfânt,/ laşi uneori, viteji din când în când,/ dar gata, ca nebunii şi ca proştii,/ să aruncăm prudenţe şi odăjdii,/ şi stemele îmburghezirii strâmte,/ şi tot ce micşorează, tot ce minte,/ pentru a fi cu tine, fără leac,/ când zorii zilei tale se desfac,/ în lunga noapte a acestui veac”. („În lunga noapte”).
Organizarea fluxului de idei, larga respiraţie patriotică, decantările lirice au drept corolar o poezie ce poate fi considerată drept pagina antologică a acestui gen. Se numeşte “Da, mai avem”, citabilă exhaustiv, de unde reţinem din lipsă de spaţiu: „Ţară de veci, nepământesc de caldă,/ copiii noştri într-un râu se scaldă/ şi morţii noştri în pământ se scaldă:/ Munţii Carpaţi miros a lună plină,/ a rouă şi a suflet de răşină/ la care capre negre se închină”.
Personalităţile care patronează inspiraţia poetului au numele: Nicolae Bălcescu ce-i inspiră frumoase versuri: „Meteorit în nimburi, pas blând ca de profet,/ Să se oprească fuga buştenilor pe coaste/ şi turmele pe dealuri să pască mai încet./ Să-i auzim plutirea în sufletele noastre”, Anton Pann, George Bacovia (penetrabil interpretat). Socrate – prilej de confruntare şi fină introspecţie.
Conştiinţa poetului Adrian Păunescu nu cade într-un polyannism ieftin, presupune tribulaţii intense, meditaţii pe tema „fortuna labilis”: „Noi, care facem oameni de zăpadă,/ fiind şi noi tot oameni de zăpadă” („Noi care”), iar tensiunea creată caută sensul dezvoltării - rezultatul fiind comun cu acela al filozofiei marxiste (V: „Ce se va întâmpla cu seva”).
Aspiraţiile care circumscriau celelalte volume precum aspiraţia revolută spre copilărie, spre suferinţă, spre dumnezeire, spre smerenie (după Marian Popa) sunt prezente şi aici în versuri ce se plasează printre cele mai frumoase ale volumului.
În cadrul atitudinii faţă de evenimentul istoric-reprobabil se disting două alternative: revolta, negarea se manifestă direct, vehement sau prin sarcasm. Edificatoare pentru ultima aserţiune este poezia „Războinicii”: „Cum între timp mai mor ceva popoare,/ - în aerul în care poţi să degeri -/ păstrează repetate reculegeri,/ miraţi de cursul relei lor planete/ şi beau, ciocnind egalele pahare,/ cocktail de ţări, dar numai când li-i sete.”
Am avut impresia la lectură că s-a pedalat câteodată prea mult pe un motiv care a pierdut astfel din realizarea valorică, am întâlnit şi puţin retorism… prea abundent.
Versul este năvalnic sau estompat, de un lirism divers. S-au observat filiaţii cu T. Arghezi, Al. Macedonski, am adăuga cu poezia ardeleană, aserţiune pe care însuşi poetul a dorit-o.
„Istoria unei secunde” constituie un volum aparte în poezia noastră actuală.