Magda e unul dintre oamenii aceia pe care Dumnezeu ţi-i scoate în cale atunci când eşti la o răscruce de drumuri şi nu ai habar în ce parte să te duci. Am găsit-o într-o zi cu ceaţă, când căzusem lată peste gândurile mele şi nu am ştiut de cine să mă agăţ. Deşi e mărunţică, greu de prins cu ochii printre crucile pe lângă care îşi face de lucru ziua întreagă, Magda e omul care, în ciuda staturii sale, e gata oricând să ducă şi crucile tale în spate. Şi când îţi zâmbeşte, înţelegi din prima clipă că nu îţi va cere nimic în schimb, niciodată.

Atunci când am văzut-o prima oară, vorbea cu alte persoane, care, la fel ca şi mine, aveau nevoie de ea. Pentru că noi, cei de departe, îi cerem mereu să aprindă candela celor pe care încă îi iubim şi nu mai sunt. Pentru că ea, pe frig sau pe ploaie, nu uită să cureţe postamentele de ceară şi lase nişte flori din partea noastră. Şi pentru că are candoarea unui copil care creşte pe nevăzute şi-ţi strânge mâinile, cu promisiunea că totul va fi bine. Magda face parte din acea Românie a bunului simţ şi este mai mult decât un angajat. Poate nu are carte cât au cei care o tot solicită, dar un limbaj mai coerent, politicos şi liniştitor ca al ei, eu nu am întâlnit la un om pe care îl tragi de mânecă pe stradă, pentru a-i spune ce te doare.

Magda e o Femeie. Foarte simplă şi curată. E blajină şi are pacea în suflet, că e imposibil să nu simţi că ce nu poţi face tu, va face ea negreşit. Magda e punctuală şi nu uită niciodată ce făgăduieşte, oricât timp ar trece. Are mâinile muncite, dar frumoase şi tenul măsliniu, mat, dar luminos. A trăit drama pierderii tatălui ca şi mine şi ştie cât de greu e să te împarţi, iar uneori să vrei asta şi să nu poţi. M-a ţinut de mână când, după şapte ani, mi-am pomenit părintele la căpătâiul căruia, şi pe timp de iarnă, mi se aştern pe umăr, fluturi albi sau gărgăriţe. Nici ea nu ştie de unde apar tocmai atunci. Dintre toate crucile de marmură, dintre groparii nervoşi şi gălăgioşi, dintre toate monumentele înălţate şi dintre toate florile lăsate cu tristeţe, ea e cel mai frumos chip, exact ca raza aceea de lumină care răzbate în întunericul tuturor.

Magda e grijulie şi asta nu e o sarcină de serviciu, deşi, dacă l-aş cunoaşte pe şeful ei, i-aş spune că merită mai mult. E grijulie pentru că mă întreabă mereu ce-mi fac copiii, dacă sunt sănătoasă, dacă vin curând acasă, iar pentru asta nu o plăteşte nimeni. Poate Cel de Sus când surâde către misionarii săi. Nu i-am spus niciodată personal, dar cred că Magda e o mamă grozavă, pentru că doar femeile care au o aşa tandreţe sunt capabile de fapte minunate. Femeia aceasta, sclipitoare prin simplitatea sa mi-a dovedit din nou că nimic nu e întâmplător. Şi că ne putem ataşa într-o secundă de străini care deşi nu au de toate, nu-ţi vor pretinde nimic pentru ce-ţi oferă. În toamnă, am vrut să-i fac şi eu o bucurie. Îmi cumpărasem nişte cercei cu pietre, de care m-am îndrăgostit instantaneu într-o vitrină. I-am iubit atât de mult că mă uitam zilnic la ei, dar nu i-am purtat nici măcar o dată. Mi s-a părut la un moment dat că sunt prea frumoşi pentru mine, dar că în urechile ei ascunse de un păr negru, ca de păpuşă, s-ar aşeza perfect. I-am pus într-un săculeţ şi am fugit la cimitir. Aproape mi-a venit să plâng pentru că, aşa simţim de fiecare dată când, găsim rostul a ceva sau al cuiva. Timidă şi surprinsă, Magda abia a luat săculeţul, neştiind că în el nu se ascund doar nişte bijuterii, ci un semn de prietenie sinceră. Am fost mândră de mine şi tare fericită s-o văd că se simte importantă şi apreciată. Fără recunoştinţa celor din jur, cred că toţi am fi nişte acrituri impulsive şi agresive. Când a ajuns acasă, Magda s-a emoţionat cumplit şi m-a sunat să-mi spună că şi-a dorit dintotdeauna nişte cercei ca aceia şi că i-am îndeplinit dorinţa.

Acum câteva zile i-am dat un telefon pentru a o ruga să aprindă o lumânare tatălui meu, ziua echinocţiului de primăvară fiind şi ziua lui de naştere. Pe mine mă despart de el un cer şi 130 de kilometri. Ea s-a dus cu o candelă, să-i ardă două zile,să nu se stingă aşa repede. Dacă vreodată Magda o să citească ce i-am scris, vreau să ştie că domnul căruia îi duce ea lumină adesea, nu numai că era generos ca ea, dar m-a învăţat să îndrăgesc şi să respect oamenii, indiferent că adună gunoaie, că mătură străzi, că spală cruci, că adună căpşuni sau fac curat în toalete. Şi ei au suflete şi credeţi-mă, sunt nobile. Cât despre cercei, cred că îi poartă şi acum cu drag şi când îi vede, se gândeşte la mine. Şi eu la ea. Magda nu ştie ce fac eu şi nici că povestesc lumii întregi de ce o iubesc atât de mult. Dar lumea asta mare şi rea merită să înveţe de la oamenii ei mici şi buni. Mulţumesc, Magda.