Sunt oameni care între durere şi nimic aleg nimicul. Dar sunt printre noi şi aceia care cred că durerea nu e doar o tragedie şi aceia cărora orice le-ai spune, întotdeauna vor crede că durerea lor e cea mai mare. Sunt oameni care se filtrează prin noi când se sparg în mii de fluturi şi care apoi îşi lasă lacrimile drept testament al îndrăgostiţilor. Sunt oameni care fug de sentimente ca să nu simtă ce e dincolo de durere şi cei care care cred că durerea în exces începe să râdă. Sunt oameni care au învăţat că pasiunea e un fel de febră a minţii şi iau pastile cu pumnul crezând că-şi pot păstra proaspăt controlul dacă focul rămâne o necunoscută. Lumea e nebună când vine vorba de frumuseţe, pentru că niciodată nu găseşte cuvinte cât să o cuprindă. Aceştia şi mulţi alţii nu vor găsi niciodată drumul înapoi. Poate pentru că drumul pe care noi venim, alţii nu se întorc. Drumul înapoi înseamnă să ai inimă şi să pui suflet în ea, înseamnă că dacă ierţi, să ierţi totul, fiindcă altfel nu are sens. Drumul înapoi înseamnă să ierţi atât cât iubeşti. Drumul înapoi înseamnă că nu te laşi călcat de caii cu potcoave de aur şi că putem folosi mândria doar pentru a ne arăta rănile, nu pentru a le acoperi trufaş. Drumul înapoi înseamnă să nu te întreci cu nimeni şi să regreţi mai mult ce nu ai făcut, decât ce ai apucat să faci. Pentru că, ştii... fericirea este starea permanentă de a merge undeva cu toată inima, fără reţinere. Drumul înapoi înseamnă că vrem să ne trezim într-o dimineaţă încă tineri şi să nu dorim în clipa asta să fi avut mai mult curaj atunci. Drumul înapoi înseamnă că realizăm cum că ignoranţa nu este inocenţă, ci un păcat. Inocenţa e doar atunci când izbucnim în plâns, pentru că lacrimile sunt cea mai inocentă revoltă. Drumul înapoi trebuie să vadă că râsul este rugăciunea ta şi că nimeni nu poate opri vreodată prizonierii speranţei. Mergem pe drumul înapoi pentru că dacă nu ne mai naştem încă o dată, uneori, nu mai are rost să trăim mai departe. Mergem pe drumul înapoi, pentru că pasiunea pentru orice alt câştig, crudul interes, claritatea ştiinţei şi greşelile trecutului sunt o lopată de bălegar de sub care răsare marşul unui suflet de copil căruia cineva i-a furat visul. Şi va fi de neoprit. Drumul înapoi e cel pe care aruncăm cenuşa cuvintelor risipite cu răutate şi clipele fertile care sforăie în întuneric, dar şi bucuriile care ne-au făcut să ajungem în toate raiurile posibile. Mergem pe drumul înapoi pentru că lucrurile mari din viaţa noastră nu pot rămâne în tăcere şi pentru că cele mai frumoase întâmplări nu ştiu să fie timide. Drumul înapoi înseamnă că ne pare rău chiar şi pentru că o părticică din corpul nostru e necinstită cândva şi supusă greşelii. Înseamnă că zece mii de ani de război nu preţuiesc cât un singur moment de împăcare adevărată. Drumul înapoi înseamnă că nu trăim pentru privirile celor din jur, ci pentru a dansa tot răul din lume dacă cineva ne invită s-o facem cu iubire. Mergem pe drumul înapoi pentru că acele catastrofe provocate dintr-un exces de încredere sunt mult prea neînsemnate fată de fericirile pierdute de un om ca un câine credincios care filosofa prea mult. Mergem pe drumul înapoi pentru că amintirile sunt nişte valize prea greu de abandonat după ce ne-am chinuit să le umplem. Mergem pe drumul înapoi pentru că, spre marile iubiri el miroase ca iarba cosită acum cinci minute, fiindcă, într-un fel, se netezeşte ca un hoţ plecat la furat care-şi aminteşte că cea mai mare comoară o are acasă. Mergem pe drumul înapoi, fără buletin de întoarcere pentru că, privind în urmă, ne vedem cu zece ani mai în faţă, decât să mergem tot în faţă, legaţi de o iubire ce ne-ar îmbătrâni cu zece ani pe zi, dacă n-ar mai exista. Mergem pe drumul înapoi pentru că e o muzică ce ne vine de acolo, de undeva, din orizont şi pentru că putem fi pe marginea puţului, dar ne simţim ca în vârful muntelui. Alegem drumul înapoi pentru că de-a lungul lui sunt cele mai frumoase zile din viaţa noastră pe care nu le putem închide într-o criptă şi pentru că avem libertatea să o luăm de la capăt. Mergem pe drumul înapoi pentru că nu ştiu ce ar mai rămâne din noi doi dacă am fi acei oameni care între durere şi nimic ar alege nimicul.