Te păstrez ca pe un buletin, pentru că, într-o zi, cineva mă va legitima şi nu voi vrea să ştie cine sunt, ci a cui sunt. Te păstrez ca o individă ruptă de lume, pentru că tu nu ai nevoie să fii cineva ca să-mi dai lumea înapoi. Te păstrez, pentru că tu eşti acoperişul tuturor generaţiilor de sentimente ce se zbat în mine şi pentru că atunci când dragostea ţi-e casă, te poţi muta oriunde. Cheile, ştii şi tu, sunt oricum o prostie. Te păstrez pentru că eu nu am ştiut niciodată să pun flori şi abia acum am descoperit că cele mai frumoase nu sunt acelea pe care le primeşti multe şi deodată, ci acelea pe care le simţi crescând cu tine. Te păstrez fiindcă eşti echilibrul meu, iar în preajma ta nu-mi poate fi dor de mine, întrucât rămân cine sunt. Te păstrez fiindcă mi-e teamă de prezenţele promise de la alţi oameni deja promişi şi pentru că absenţele care dor se nasc din cele mai copleşitoare iluzii. Te păstrez ca pe tot ceea ce alţii nu au norocul să întâlnească. Te păstrez fiindcă eu am şi linguri, şi farfurii, şi perdele, şi căciuli, şi veioze, şi nu-mi mai trebuie nimic în afară de acela care să-mi arate că obiectele devin utile când le priveşti cu dragoste. Te păstrez pentru că doar oamenii fără simţuri nu-s capabili să-şi recunoască jumătăţile şi doar oamenii fără minte sunt capabili să le piardă. Te păstrez, nu pentru că sunt talentată şi pot să o fac, ci pentru că atunci când te privesc, sunt convinsă că cineva s-a gândit la mine când te-a creat. Te păstrez pentru că nu mi-ar fi plăcut niciodată ca iubirea să mă întrebe dacă poate lua loc, într-un moment potrivit, ci să se aşeze hotărâtă în clipele în care nu aş fi crezut niciodată că pot spune DA. Te păstrez pentru că încheieturile mâinilor mele se deschid să te înghită pentru a prinde rădăcini de sânge şi pentru că prin mine nu circulă decât neliniştea, deşi ştiu că pleci doar pentru un pahar de apă. Te păstrez pentru că atunci când vine ploaia, eu vreau să stăm sub pătură şi să-mi fie cald, iar atunci când vine toamna, să-mi fiu demult sufletul de rezervă. Te păstrez, pentru că, dacă nu te aleg pe tine e ca şi cum renunţ la mine. Te păstrez, pentru că eu, altfel, niciodată nu mi-aş mai găsi locul şi măsura şi rolul şi misiunea. Te păstrez pentru că nu am nevoie de o viaţă cu neterminate petreceri, ci de acela care mă face să nu le mai doresc. Te păstrez pentru că nimeni nu mă priveşte mai frumos când mă murdăresc de îngheţată şi pentru că a fi sănătoasă nu înseamnă a mă lecui de mâna medicilor, ci de a fi în palmele tale decupate pentru formele mele. Te păstrez, nu pentru că sunt iar egoistă şi nu vreau să te las altui suflet, ci pentru că am ştiut mereu că voi cere ce-mi aparţine. Te păstrez, deşi niciodată n-a fost nevoie să mă înveţi cum să o fac. Te păstrez, pentru că, după ce am aflat atâtea cu tine, nici eu nu pot altfel.