Personalitate complexă a culturii române, prof. dr. Marin Beşteliu reprezintă o formă de paideia în spaţiul intelectualităţii. Practicând un tip de producere ca informel, power point şi iconicitate (în sintagmele lui Andrei Pleşu) şi mimologiques, tropologismes, gramaticalismes în terminologia lui G. Genette, a transformat informaţia în formaţie şi ontologie printr-o activitate universitară laborioasă. A devenit element constitutiv în mitologia subiectivă a generaţiilor, îndeplinind rolul Ariadnei în labirint. Întotdeauna, domnul profesor s-a prevalat de noutăţile din teoria, critica şi istoria literară, pe care le-a transpus în clasicitate. Într-o coerenţă cu gen proxim şi diferenţă specifică. Ultima apariţie editorială a domnului profesor Marin Beşteliu este volumul “Tudor Arghezi – poet religios“ (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1999).
O carte esenţială pentru opera lui Tudor Arghezi, comparabilă cu «Nodurile şi semnele prozei» a academicianului Eugen Simion despre Mircea Eliade, în ceea ce priveşte «fiinţa religioasă». Profesorul M. Beşteliu discută «fiinţa religioasă» ca o sintagmă fundamentală a acestui timp. Excelent este citatul din Iuri Berdiaev: în acest eveniment, care este fenomenul originar al vieţii religioase, se întâlnesc două mişcări: cea care vine la mine din viaţa divină şi cea care de la mine se îndreaptă spre viaţa divină». Revelaţia este focul coborât din lumea divină, îmbrăţişează sufletul, schimbă conştiinţa, natura, limitele ei.
Să amintim în acest contextconjecturări celebre asupra «fiinţei religioase». Sf. Anselm, rugăciunea lui fiind considerată a intelectualului de A. Pleşu, în «Jurnalul de la Tescani»: «Ajută-mi Doamne, să pot crede». În raportul cu Divinitatea, fiinţa religioasă va cunoaşte devenirile din conceptualizările (şi nu numai) propuse de Wittgenstein («dacă creştinismul reprezintă adevărul, atunci orice filozofie despre el este falsă»).
Mill (Evanghelia vorbeşte în termeni foarte generali, adesea imposibil de interpretat literal şi are mai curând caracterul emoţionant al poeziei sau al elocinţei decât precizia unei legiferări). Sfântul Augustin (Este măreaţă aşadar şi sănătoasă alcătuirea pe care Duhul Sfânt a dat-o Sfintelor Scripturi, aşa încât prin pasajele mai clare să prevină foamea, iar prin pasaje mai obscure plictisul: o epistemologie a tainei, o etică a dificilului). Marrou (exegeza spirituală nu ne introduce în noi taine, necunoscute credinţei creştinilor de rând). Ipoteza Părintelui Galeriu («Toţi suntem chemaţi! Nu există categorii privilegiate în Hristos, ba chiar mai mult, în Bisericaprimară - şi avem mărturii pentru aceasta – toţi se numeau sfinţi»). Meister Echart: («Dar acum, Domnul spune o vorbă şi mai dificilă: cu adevărat, nici unul dintre bărbaţii aceia care au fost chemaţi, nu va gusta din cina mea». Şi continuă: «Mergi pe străzile strâmte şi largi»).
Profesorul Marin Beşteliu interpretează excelent posibila «conubialitate» Tudor Arghezi - Divinitate: «Din cele trei căi ale coborârii harului divin în fiinţă (primele fiind: convertirea bruscă, prin miracol – exemplu Apostolul Pavel, Paul Claudel; minunile ca mijloc de afirmare a supranaturalului divin), lui Arghezi se pare că i-a fost hărăzit cea de-a treia – calea dobândirii treptate a spiritului credinţei, cale de rob îngenuncheat, mereu ameninţat în crezul său de nelinişti şi îndoieli. El nu a putut spune ca Sfântul Apostol Toma «fericiţi cei cen-au văzut şi au crezut» şi nu a avut nici încrederea lui Ioan Hrisostomul, care nu pune la îndoială sursa credinţei: «căci dacă el n-ar fi venit, nu m-ar fi chemat, cum am fi putut crede?».
Marin Beşteliu discută într-un limbaj nuanţat devenirile lui Arghezi. Cunoaşte probabil cel mai bine dintre criticii literari opera poetului de aceea nimic esenţial nu rămâne nespus evident în polemică cu o bună parte a criticii literare argheziene.
Scriitura lui Marin Beşteliu devine opera în sine eseul său fiind o adevărată hermeneutică având, elogiul suprem, statut independent. Fiind un timp al erudiţiei trebuie citit clasic, conspectându-l şi învăţându-l. Propune «mirarea filosofică» (Hersch), «mirarea înfiorată» (Adorno), poeticitatea complexului tematic, inteligenţa contextului, poeticitatea tragiculuica limită si depăşire (G. Liiceanu), profunzimea sintagmei “peste, prin, trecere” a lui C. Noica.
Fraze antologabile într-o istorie a receptării critice a operei lui T. Arghezi: «Fără un răgaz ca să renască din vidul interior, sufletul întârzie convertirea religioasă. Ceea ce un spirit simplu reuşeşte dintr-o dată încredinţându-şi sufletul lui Dumnezeu, lui Arghezi nu i-a fost dat. În al doilea rând, s-ar părea că, prin structură, poetul este prea ataşat de lumea «naturală», pe care o percepe atroce şi îi este greu, dacă nu imposibil să depăşească limitele omului raţional. Deşi are nevoie de credinţă el nu se poate îndepărta definitiv de realitatea fenomenală, împărăţia «conştiinţei mediu împietrite». Sau: «Fiinţa argheziană ni se evidenţiază tragic, torturată de aspiraţii şi cenzurată de neputinţă…»
Ascensiunea spre înălţimi, zborul spiritului ce se vrea împlinit nu sunt posibile întrucât fiinţa de lut îşi cere si ea dreptul la existenţă. De unde sfâşierea tragică a posturii, neputincioasă nici să se înalţe, dar nici să-şi satisfacă foamea şi setea de materie. Rămâne spectacolul însingurării în suferinţă». Sau: «Tudor Arghezi este un poet religios ca şi David, dar se deosebeşte radical de acesta ca fiinţă religioasă. Credincios în esenţă, el nu mai păstrează – şi nici nu avea cum s-o facă – naivitatea, simplitatea s-au candoarea fiinţei umane din vremea «Vechiului Testament». Noutatea studiului profesorului Marin Beşteliu este totală, prin raportarea la C.G. Jung şi, mai ales, Berdiaev, Rudolf Otto etc. fiind o demonstraţie sublimată (Trandafirul trăieşte fără raţiune – Angelus Silesius), memorabilă şi deschisă despre Arghezi – poet religios. Un eseu antologic despre vârsta modernă a fiinţei religioase argheziene şi individuale ca mit personal.