Am fi putut să învăţăm din iubirea de zi cu zi, dacă, chiar şi pentru o zi, am fi preţuit-o ca pe acea iubire pentru toate zilele. Am fi putut să construim case cărora nu le zboară acoperişul şi familii cu copii care nu plâng după noi, dacă, fie şi pentru o clipă, nu i-am fi minţit pe cei de lângă noi că ni le dorim cu patimă. Am fi putut rămâne înlănţuiţi chiar şi în rutina asta, dacă n-am alege să plătim camătă neîncrederii şi celor care o alimentează ca pe o boală. Am fi putut să repetăm tot ce ne făcea fericiţi, dacă n-am fi ales singuri o nefericire care vine de nicăieri şi pretinde tot în scopul unei false dreptăţi. Am fi putut merge de mână pe stradă, dacă, în clipele libere nu ne-am fi jucat de-a hoţii şi vardiştii, cu telefoane, prin mailuri, prin conturi şi buzunare largi. Am fi putut să ne povestim cum ne-am împiedicat la intrarea în bloc sau cum am fugărit în parc baloane de săpun, dacă am fi renunţat la atâtea reproşuri care curmă nedrept liniştea.
Am fi putut să inventăm lucruri amuzante pentru care merită să râzi până nu mai ai putere, dacă n-am fi adus ofrande veşnicelor nemulţumiri care îi distrug pe cei care, totuşi, se străduiesc. Am fi putut păşi mai departe, pentru că timpul nu aşteaptă pe nimeni, dacă am fi înţeles că rostul trântelor cu trecutul e la fel cu spălarea unor podele care nu vor fi niciodată mai curate de atât. Am fi putut să mai lăsăm şi de la noi, e ciudat, ironic şi abuziv să iei viaţa cuiva în fiecare zi, iar mâine să o iei de la capăt. Am fi putut să nu mai judecăm lipsa perfecţiunii. În fond, nişte alţi oameni la fel de imperfecţi nu au voie să dea verdicte. Am fi putut să nu mai cerşim iertare în neştire, dacă ne-am fi dat seama că, de fapt, nu vrem să ne îndreptăm.
Am fi putut nu mai jignim atât, dacă măcar într-o împrejurare tristă, am fi simţit cât de repede ne înghite un pământ care nici măcar nu se mişcă. Am fi putut să ne lăsăm mai liberi şi să creştem libertatea asta, dacă nu am fi găsit atâta utilitate în subordonarea celor care ne iubesc chiar şi în propria închisoare. Am fi putut să ne despărţim de aroganţe care ne fac urnirea imposibilă, dacă, pentru un ceas, am fi ocupat locul de jos al celui care, chiar şi aşa, ne acceptă şi ne mângâie mâniile. Am fi fost poate mai împliniţi, dacă n-am fi socotit că împlinirea este un soi de zestre cu care doar atragem priviri. Am fi putut să credem în ceea ce ne dorim încă din adolescenţă, dacă nu am fi uitat că e nevoie de minim doi.
Am fi putut să lăsăm pe altă dată eternitatea, care nu ajută la nimic pe pământ, dacă i-am fi crezut pe cei dragi şi păţiţi când ne spuneau că singura fărâmă de eternitate dăruită oamenilor este iubirea. Am fi putut să bem dulce şi să punem dulce în amar, dacă nu ne-ar fi satisfăcut dezamăgirea unor persoane care au îndurat înainte, dar mai ales după noi. Am fi putut ca, fie şi în ultima zi să recunoaştem că greşelile toate nu se vindecă precum zgărieturile căpătate dintr-un geam ciobit, dacă n-am fi închis ochii peste ce îi doare pe alţii şi nu ajunge la noi.
Am fi putut să respectăm sacrificiul şi să-l copiem, pentru că face cât toate buchetele de flori cumpărate cu păreri de rău pentru a depăşi probleme şi situaţii care, de fapt, se întorc după ce florile mor fericite în apă, dar departe de grădină. Am fi putut să fim deosebiţi, e bine să fii diferit, e indicat să fii altfel, e minunat să poţi.
