Acum şapte ani, mi s-a cerut să relatez despre moartea unui bărbat care decedase în condiţii suspecte. Şefii mei, ca mulţi dintre şefii unora dintre voi, au vrut să facă bani mulţi, vânzând la tarabe şi printre maşinile din trafic poze cu morţi sfârtecaţi, bolizi în forma acordeoanelor, femei tăiate, copii abuzaţi, muşcaţi, legaţi cu lanţuri şi înfometaţi. Aceiaşi sefi, cărora le este totuna dacă, cu o zi înainte, au vândut fotografii cu târfe devenite etalon, manelişti drogaţi sau vedete care patronează un bordel, o prostituată, un destin fărâmiţat. Acum şapte ani, m-am deplasat într-acolo şi-am primit şi un telefon. Recunosc că am ajuns mai târziu pentru că am deschis televizorul înainte şi am răscolit internetul. Am văzut ce doreau cu ardoare şefii mei să publice. Un om desfigurat, parţial putrezit, o baltă de sânge şi stropi pe perdea. Viermi care se plimbau şi moarte peste tot. Am rămas cu acele imagini şi acum. M-au urmărit tot restul vieţii, mă urmăresc dimineaţa când mă trezesc uneori, mă trăsnesc înainte să adorm. Le visez şi mă zgârie pe retină, mă taie în suflet şi mă înţeapă cu o mie de ace pe şira spinării. Am încercat de atunci să trăiesc cu ideea că presa, colegii mei şi superiorii lor îşi fac doar treaba. Dar nu e aşa. Şi-au făcut o afacere în care te poţi ridica pe morţi şi poţi coborî pe mame, pe fii, pe dramele altora. Au instituit senzaţionalul, şi-au îngheţat conştiinţele şi au adunat, crescut şi educat oameni simpli, care, în lesa unor frustrări, curiozităţi bolnave şi inconştienţă, sunt dependenţi de violenţa care îi ucide pe alţii, de trauma care îi umbreşte pe cei de lângă ei.

Şefii de presă care nici măcar nu ar scuipa pe vreunul din masa care l-a ajutat cumva să umble cu o maşină de 100.000 de euro sunt nişte regi trişti care râd de complezenţă. Care vânează, nu ca primitivii, pentru că ar muri de foame, ci din plăcere. Sunt nişte regi trişti, care se joacă singuri şi care şi-au făcut paravan din nişte cifre pe care oricum le umflă şi din acea masă de inculţi care vrea să vadă moartea în ziare, sperând că într-o zi o să o înfrunte diferit sau mai uşor, fiindcă i-a văzut pe alţii cu creierii împrăştiaţi sau ochii scoşi. Dar ştiţi, nu e aşa. Murim toţi cândva, e natural, dar nu e nici cât de puţin corect să ne luăm vile şi avioane pe spinarea celor care plâng la morminte. O poză morbidă nu se numeşte fotografie. O imagine violentă nu dovedeşte că acel reporter a văzut mai mult, a simţit mai bine, ci, poate doar că... a ajuns mai repede. O imagine sinistră nu face sute de cuvinte. Ea cultivă durere şi panică, sădeşte tulburări de care, voi, cei care vă luaţi salariul pentru asta, fiindcă aşa vi se pare firesc, nu aveţi habar şi, probabil, nici remuşcări.

Nu aţi câştigat nimic publicând fotografii chinuitoare. Nu veţi fi ziariştii anului pentru asta, nu aţi devenit profesionişti, ci nişte hiene care au învăţat să asculte pentru bani un instinct lezat şi să apese pe un buton închizând ochii. Sper că presa asta e mândră de ceva. Şi nu de faptul că supravieţuieşte împuţindu-se în acelaşi timp. Daca Tatăl Nostru are timp pentru ziare şi dacă le-a citit mereu, ma rog Lui să-i pedepsească şi apoi să-i lumineze pe cei care preţ de o clipă nu s-au gândit cum ar fi ca, în locul celor pe care i-au pozat cu nesaţ, să fie cei indispensabili fericirii lor cotidiene. Am să duc povestea până la capăt, ca să-mi înţelegeţi mesajul, pledoaria, îndemnul şi apelul. Acum şapte ani, am fost pusă a relata moartea suspectă a unui bărbat. Presa, ca şi acum, credea că şi-a făcut treaba şi a dat lovitura. A dat totul pe post, a pus totul în pagină fără milă. Bărbatul acela era tatăl meu. Iar de atunci mă rog din ce în ce mai mult la Tatăl Nostru.