Acum câţiva ani, am lăsat-o pe mama singură, pentru că scopul vieţii mele era să nu ratez evenimentele lumii. Ştiam şi pe atunci că lumea urlă de durere, că e ruptă în bucăţi, că moare sub ochii mei, că oamenii ţipă din gură de şarpe, că bucăţile din răniţi miros îngrozitor, că aproape întotdeauna cineva ajunge prea târziu. Am ţinut de mână oameni striviţi între fiare, am acoperit cu prelate oameni care au rămas pe asfaltul rece. Am petrecut sărbători sperând că o mamă care mergea să nască va ieşi din stop cardio-respirator şi mă gândeam că fericire e atunci când tatăl tău îţi pasează mingea înapoi. Am stat 12 ore la -22 de grade pentru a găsi o fiică şi tatăl ei, căzuţi în Olt. Nici pentru ei nu a mai existat o nouă zi, din cauza şocului hipotermic. Sunt sigură că au implorat toţi Dumnezeii să apuce mâna salvatoare, dar atunci nu aveam scafandri, nu aveam bărci, nu aveam condiţii meteo. Aveam doar scuze. Cei doi au murit îmbrăţişaţi de frig şi aşa au fost scoşi. Grei, reci bocnă, desfiguraţi, cu ochii deschişi. Acum trei zile, alţi doi oameni au murit la fel de singuri într-o pădure în care haitele de lupi tânjesc după miros de sânge proaspăt. Şi-au dat suflarea disperaţi, sub mormane de zăpadă şi fiare contorsionate, au ţipat cu oase rupte şi sângele ţâşnind. Şi s-au luptat. Şi-au aşteptat. Ca măcar de data asta, cei care se laudă cu gloria a 70% dintre români să nu fie nişte schelete uscate, lipsite de reacţie, de suflet, de orientare. Au aşteptat ca cei care stau cu burţile peste curele să nu confunde nişte victime cu un sac de cartofi. Au aşteptat ca în ţărişoara asta cineva să ştie potecile şi să aibă cât de curând cui mulţumi. Au aşteptat fără lumânare la căpătâi luminiţa dintre copaci, o pătură şi o amărâtă de targă cu care să se întoarcă înapoi la viaţa de ieri. Am aşteptat ca cei cărora m-am alăturat în urmă cu un an să nu se strice ca nişte mere pline de viermi. Am sperat că progresăm, nu că ne-am conectat la o sursă de stârvuri, care orbecăie nevăzuţi, departe de nevoile celor care îşi dau duhul în spasme. Mi-e ruşine. Pentru că nici măcar ei nu pot râde la propriile glume, fiindcă le ratează de acolo de unde stau. Mi-e ruşine de ruşinea celor care respectă proceduri ordonate după ce cară semeni morţi în morgi, dar pe care îi lasă să moară încet, devotaţi fiind haosului.

Mi-e ruşine pentru că am pus la crescut flori de spin nenorocite, care, strânse la piept, varsă venin. Pentru că o fi existat o celulă de criză, dar a lipsit celula inteligentă. Mi-e ruşine că am girat nişte lideri prea mici pentru marea onoare ce îi aştepta. Am aşteptat ca ei. Ştiţi, când te roade gerul, te învineţeşti şi ţi se înzăpezesc nările care ajung să tragă aer pe o gaură cât a acului de cusut. Ţi se încreţesc unghiile şi te copleşeşte leşinul. Ţi se încleştează gura şi paralizezi de durere. Te mănâncă pielea şi te doare, îţi amorţeşte voinţa. Apoi, treptat, se formează cristale de gheaţă în spaţiile dintre celule. Când fluxul sanguin se reîntoarce la extremităţi în încercarea de a le reîncălzi, se constată că vasele de sânge sunt afectate din cauza frigului. Apar găuri în pereţii acestora şi scurgeri ale conţinutului, spre exterior. Minutele se scurg atât de greu şi apasă înfiorător atunci când ţi se promite că se va ajunge negreşit la tine, dar, de fapt, nimeni nu ştie calea. Pentru că avionul prăbuşit printre copaci nu căra nici fiica preşedintelui, nici fiul premierului, nici nepoata vreunui ministru, nici mama unui ambasador, nici soţia unui procuror-şef. Am asistat de multe ori la scotociri. De destule ori să văd privirile experţilor, priviri care se întâlnesc străin şi mor prin ridicarea umerilor. I-am văzut cum se contrazic ca la târg când fiecare oră contează, i-am văzut panicaţi şi fără un cap deştept la cârmă. I-am văzut răzbiţi şi încetiniţi de hârtii ale unor oameni care întârzie de obicei. I-am văzut nepregătiţi şi risipiţi de idei, i-am văzut doar la program şi mereu cu pretenţii. I-am văzut aroganţi şi superiori unor oameni simpli care pornesc cu făcliile la drum, pentru că ei chiar îl cunosc. I-am văzut suflându-şi mucii în potecă, la o ţigară, într-o mare pauză, tratând misiunile în funcţie de orele suplimentare neplătite. I-am văzut şi mi-e ruşine încât nu mai vreau să ies din casă. Pentru că ce au salvat sfinţii, au ucis nişte indolenţi.

Mi-e ruşine pentru că, la un moment dat, am arătat cu degetul, fiind sigură că românii au îngropat solidaritatea. Mi-e ruşine pentru că, în loc să văd lideri care se zbat pentru îndreptarea unui trecut bubos, îi rup cojile şi puroiază. Pentru că, în timp ce şapte oameni făceau cursa vieţii pentru a da viaţă mai departe, sunt şefi, directoraşi, demnitari şi alte perso-nulităţi care negociază posturi pentru amante, prosperitatea în propriile afaceri şi muşcă precum câinii turbaţi unii din alţii pentru o supremaţie infectă. Aş zâmbi dacă nu aş fi aşa disperată. Aş avea răbdare dacă aş avea timp şi aş răspunde la toate întrebările, dacă faptele unei găşti pline de experţi şi profesionişti nu ne-ar bloca răspunsurile. Aş fi mai puţin furioasă, dacă am fi avut mai mult decât ambiţia unor pădurari cu suflete şi conştiinţe pure, care nu au aşteptat vreodată ca valul de îngâmfaţi să şoptească o mulţumire.

Oriunde am merge, embrionul unei vini e prins undeva, pe “o mucoasă” a inimii. Vina că am ajuns prea târziu. Vina că am uitat să dăruim. Vina că am rănit. Ne-am însuşit vina de a pierde. Am transformat pierzania într-o calitate, crezând că singura noastră vină salvatoare e victimizarea. Dăm vina pe alţii. Pentru ce rătăcim, pentru ce încercăm şi nu reuşim. Pentru cunoştinţele vaste ale altora, pentru pregătirea noastră precară. E vina noastră că, vinovaţi fiind, nu cerem iertare. E vina noastră că nu ne luptăm cu vina. Că acceptăm ca triumful fad să ne bântuie anii. E vina noastră că alegem să plângem în spaţii în care nu există urechi. Vina că suntem uneori prea comozi să o luăm de la capăt. Vina că ne oprim din mers, când aleile nici măcar nu se bifurcă. Vina că azi nu ne-am văzut vina de ieri. Că vina de mâine e pretextul, pentru care amânăm vina de ieri. Ce bine ar fi ca într-o dimineaţă, când ne vom trezi morocănoşi, cu vinile înfipte-n trup şi raţiune, cineva să-ţi ia faţa în palme proaspăt spălate. Şi să-ţi murmure, privindu-te-n răsăritul ochilor că nu e vina ta.

În acea zi blestemată, şapte oameni au plecat de acasă cu gândul că totul e trecător şi neimportant în comparaţie cu misiunea lor exactă. Au trecut peste orice slăbiciune şi ne-au arătat tuturor că nu au nevoie de viaţa asta, dacă ea merită dăruită pentru ca alţii să aibă ce povesti nepoţilor. În acea zi blestemată, nu au murit două vedete, au murit doi eroi care i-au scăpat pe ceilalţi, cu demnitate, cu curaj. Poate nu s-au gândit că va fi o zi în care vor trage cerul peste ei şi cu atât mai puţin că sutele de căutători se vor găsi doar între ei. În acea zi blestemată, au murit doi eroi îngheţaţi, departe de gândul că viaţa e viteză. Pentru ei, fericirea ar fi fost să adoarmă în braţele celor dragi şi nu definitiv. Fericirea ar fi fost o zi de primăvară şi luminile unui girofar obraznic.

Din această tristă lecţie, care a fost trecută la capitolul *alte activităţi*, măreţia constă în a avea pentru cine să mori şi în a alege să înfrunţi moartea, pentru ca destinul altora să nu fie curmat. Măreţia constă în a-i promite fiului tău că te întorci acasă chiar dacă minutele îţi sunt numărate. Măreţia constă în a-ţi sacrifica tinereţea şi fericirea pentru a da o şansă unui necunoscut, în a face asta la 24 de ani şi în a nu avea niciun regret. O floare de mac, aşteptând să fie strivită pe o şină de tren, este poza care credea, acum ceva timp, Aura că o reprezintă cel mai bine. În acea zi blestemată, 21 de milioane de români au înţeles cum e să mori pentru viaţă. Dar şi cum e să trăieşti lăsându-i pe alţii să moară. Aura şi Adrian sunt eroi nu pentru că au avut o funcţie, ci pentru că au decedat într-o misiune umanitară. Ei rămân aşa, dincolo de un ministru care mâine e nimeni fără un portofoliu trist. Care nu şi-a dat nici măcar interesul, dar viaţa...