Literatura (stilul şi scriitura) pot impune o mentalitate. Eugen Negrici vorbeşte despre mitul “Cetăţii asediate” şi al “Paradisului pierdut” (“Iluziile literaturii române”, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2008).
Nicolai Hartman, în Trăsături fundamentale ale unei metafizici a cunoaşterii, aserţionează: ”Teoria cunoaşterii şi metafizica se condiţionează reciproc” sau „Cunoaşterea este orientată spre fiinţare de la bun început”, complexul tematic al ontologiei este tocmai fiinţarea, discursul (logos) despre ceea ce este (to on).
După Karl Jaspers, între conceptul de „existenţă” şi cel de „eu” există o corelaţie: „Eul fiinţător există ca unitate dintre eul empiric şi eul ca atare, dar este în acelaşi timp altceva şi mai mult decât aceasta.” (K. Jaspers, Philosophie I, Philosophie II).
Martin Heidegger, autorul celebrei afirmaţii „a locui în lume în chip poetic”, teoretizează despre fiinţă: „În această deschidere către fiinţă este important faptul că tematizez nu doar fiinţarea, ci şi fiinţa. Înţelegerea fiinţei ca o condiţie de posibilitate a oricărei tematizări (a fiinţării) este ea însăşi o tematizare (a fiinţei). Dar a tematiza fiinţa (sfera de semnificaţie a oricărei interpretări posibile) înseamnă că fiinţa este privită ca o fiinţare (ca ceva ce poate fi interpretat pornind de la o sferă de semnificaţie). Deschiderea pentru fiinţă (sfera de semnificaţie posibilă) implică, aşadar, o tendinţă spre starea de a fi închidere a fiinţei, în măsura în care fiinţa este considerată ca fiinţare ce poate fi tematizată (al cărei spectru semnificativ este fixat printr-o prealabilă sferă de semnificaţie).
În neascunderea ce deschide fiinţa (sfera de semnificaţie posibilă) sălăşluieşte tendinţa ascunderii fiinţei, prin faptul că deschiderea exclude anumite posibilităţi de semnificaţie.
Deschiderea pură pentru fiinţă sub forma unei deschideri pure pentru posibilităţi de semnificaţie este imposibilă, pentru că posibilitatea pură este indeterminantă.” ( Adevărul şi istoria fiinţei, capitol din “Sein und Zeit”, 1927, p. 168).
Despre hermeneutica textului, pagini esenţiale a scris Hans-Georg Gadamer în “Adevăr şi metodă” (apud “Filosofia în secolul XX”): „A înţelege un text înseamnă a-l înţelege ca răspuns la o serie de întrebări. Înţelegerea unei întrebări solicită punerea întrebării. Atunci când întrebăm, ne mişcăm în interiorul unei sfere interogative şi, prin aceasta, într-un univers de posibilităţi al semnificaţiilor, care stabileşte limitele pentru ceea ce poate fi chestionat cu sens şi la care se poate răspunde cu sens” (op. cit., 180).
Scriitura poate să fie şi „luminare”. Pentru Horkheimer şi Adorno, ea nu este pur şi simplu aceeaşi cu raţiunea, în sensul în care o formulase Horkheimer în studiul său “Raţiune şi autoconservare”; luminarea nu este, aşadar, doar capacitatea de a face un compromis între propriile interese şi cele ale societăţii, cu preţul autodominării. “Astfel, luminarea nu este nici pur şi simplu identică cu autoconservarea; ea este mai degrabă realitatea raţiunii autoconservatoare. Luminarea nu este doar dominaţia conştientă de sine a raţiunii, în care opresiunea proprie este salutată ca un progres, în credinţa că prin opresiune te poţi elibera de ceea ce a fost oprimat” (op. cit., p. 292).
După Horkheimer şi Adorno, nu există „o diferenţă fundamentală între gândirea mitică şi gândirea structurată conceptual a luminării”, între, considerăm noi, stil şi scriitură.
Walter Benjamin (din Şcoala de la Frankfurt) asimilează filosofia criticii de artă. Benjamin nutreşte convingerea, inspirată de Platon, „că frumuseţea operelor de artă este în fapt o autoreprezentare a adevărului, însă că această autoreprezentare trebuie încă să fie diferenţiată de adevărul însuşi” (op. cit., p. p. 307).
Opera de artă va fi interpretată de Herbert Marcuse, insistând pe conceptul lui Friedrich Schiller de „educaţie estetică”. El interpretează ideile lui Schiller despre „instinctul jocului” ca indiciu al unei fantezii prin care lumea copiată e o configuraţie lipsită de constrângere, deoarece în locul muncii remunerate se instituie o relaţie de joc cu natura, aşa cum se petrece acest lucru în artă. Faptul că există artă, iar societatea poate fi gândită în totalitatea ei ca o operă de artă mereu nou creată devine pentru Marcuse garanţia posibilităţii unei „fapte concret modificatoare” (op. cit., p. 327).
Literatura înseamnă şi „competenţă comunicativă”, sintagmă dezvoltată de J. Habermas. Teoreticianul, opinând că ideea unui dialog liber ar trebui determinată ca principiu al societăţii burgheze, se vede acum obligat la un „linguistic turn” („cotitură lingvistică”). Habermas se va referi la teoria limbajului a lui Noam Chomsky. Lingvistul a efectuat distincţia „între competenţă lingvistică şi performanţă lingvistică”, prima însemnând „capacitatea unui vorbitor de a stăpâni regulile unei limbi, iar pe baza acestei stăpâniri să fie capabil să formeze o mulţime principial infinită de propoziţii”; „performanţa verbală este, în schimb, formarea şi exprimarea de astfel de propoziţii” (op. cit., p. 341).
Habermas, pornind de la John Austin şi John Searle, afirmă că „propoziţiile nu sunt doar enunţuri care se referă la stări de lucruri din lume, căci ele au şi un sens instituţional: propoziţiile sunt utilizate întotdeauna în situaţii anumite şi dau de înţeles ce rol a preluat vorbitorul în acele situaţii: cel care, de exemplu, exprimă o propoziţie interogativă, dă de înţeles prin aceasta că în situaţia respectivă este un individ care pune întrebări” (op. cit., p. 341). Prin „competenţă comunicativă”, Habermas nu are în vedere nimic altceva decât “capacitatea de a exprima propoziţii în anumite situaţii şi de a prelua în acelaşi timp un anumit rol; este capacitatea de a stăpâni regulile unor acţiuni care se execută verbal” (op. cit., p. 341).
Ştiinţele comunicării îl pot asimila pe Frege, cu distincţia dintre „funcţie” şi „argument”. În propoziţia „Ştefan Agopian scrie”, „expresia argumentului” este Ştefan Agopian, iar „expresia funcţiei” este „scrie”. În propoziţia „Ştefan Agopian este interpretat excelent de Eugen Negrici”, Ştefan Agopian şi Eugen Negrici sunt argumente, iar expresia funcţiei fiind ”este interpretat de”, comunicarea, „cuminecarea” (C. Noica) este esenţializată în versul lui Emil Brumaru: „Nu-ţi cer nimic, vreau numai să exişti”.
În „Discours de la méthode pour lieu conduire sa raison et chercher la vérité dans les sciences” (1637), René Descartes distinge parametrii substanţiali pentru un demers raţionalizant. Să amintim câteva deziderate: „diverse consideraţii referitoare la ştiinţe”; „bunul simţ”, care nu întotdeauna este suficient; „seninătatea răgazului”; „îndoiala metodică care va conduce la descoperirea adevăratei metode”; „să studiez în mine însumi” (a medita). „Însăşi îndoiala, aplicată existenţei lumii exterioare şi adevărurilor raţionale, va duce la prima certitudine”. „Cogito” va fi stânca de neclintit, singura capabilă să suporte noul edificiu al cunoaşterii. „Gândesc, deci exist” (să notăm că Descartes nu a scris nicăieri „Cogito, ergo sum”), „argumentul ontologic”; „pozitivitatea ştiinţifică”.
Profesorul Eugen Negrici este un spirit raţionalizant. Studiul despre Antim Ivireanul este o inginerie textuală deschisă, performantă, urmărind opera mitropolitului, tehnicizând, cu trimitere, totuşi, spre inefabilul scriiturii. Asertoric, stilisticianul va afirma: „Trebuie să precizăm din capul locului că niciun moment nu ne este permis să uităm că avem de-a face cu un anume tip de scrieri, cu didahii, iar în literatura predicatorială contează intens ţinuta, compoziţia, strălucirea întregului”. Sau „Mitropolitul se încumetă în patru genuri de predici: predica sintetică (propriu-zisă), omilia (predica analitică), pareneza şi panegiricul. Repudiat nu o dată de George Călinescu, inventarul retoric, pentru această etapă a literaturii noastre şi la acest scriitor, nu decepţionează; răbdarea se dovedeşte profitabilă, pentru că datele obţinute probează ponderea tehnicii – deci a intelectului – în actul său de creaţie”.
Ingineria textuală a lui Eugen Negrici se circumscrie acum logocentrismului, conceptul lui Derrida, capitolele despre Antim Ivireanul fiind, în esenţă, o stilistică structuralistă, cu metamorfozele scriitorului care este criticul. Un segment conjecturează asupra spiritului raţional, aserţionând: „Multe din perioadele sale echilibrate, convenabile ca lungime, au formulări exemplare, fără a fi simple naturalizări ale unor structuri latine. Dar cel mai mare succes al stilului lui Antim nu este această stringenţă sintactică, care legitimează calificativul de modern atribuit cuvântărilor mitropolitului, ci tocmai puterea de a renunţa la ea în pasajele lirice. Auerbach afirmă despre Augustin, ceea ce s-ar potrivi şi lui Antim: «Aproape tot ce adaugă el expunerii biblice serveşte să clarifice raţional situaţia istorică şi să pună de acord interpretarea figurală cu imaginea succesiunii istorice neîntrerupte de evenimente».”
O afirmaţie structurantă a lui Eugen Negrici îl situează în conceptele criticii literare universale: „Am avut, în acelaşi mod, şi confirmarea faptului că, dintre multele noastre eforturi utopice, niciunul nu e mai demn de făcut decât acela de a întârzia, prin toate mijloacele la îndemână, intrarea în doxa a produsului artistic, socializarea lui, ca şi instituţionalizarea schemelor perceptive, că numai diversificarea şi înnoirea subiectului obiectului – peste intenţia autorului sau împotriva acesteia – sunt în măsură să înalţe intensitatea plăcerii, a implicării interpretului, să sporească ceea ce Nietzsche numea «sentimentul Fiinţei», opera fiind, cum spunea Valery, «o scriitură care aşteaptă»”.
După J. Piaget, afirmă Eugen Negrici, percepţia la fiecare om în parte – nu ne referim numai la percepţia artistică – e, în fond, o „deformare sui-generis a obiectului; ea implică o variaţie a acestuia potrivit dispoziţiei, capacităţilor celui care percepe. Mai precis, e un proces fluctuant care presupune schimburi permanente între aceste disponibilităţi şi configuraţiile posibile ale obiectului.” Sau „Textul grăieşte sponte sua. Operele, astfel, niciodată nu sunt, ci doar transpar în procesul lecturii (Paul Cornea, „Interpretare şi raţionalitate”), cititorul fiind vremelnicul lor stăpân. Toate propoziţiile critice vorbesc exclusiv de nevoia inteligenţei de a se exercita. În loc de a ne ocupa de operă ca o formă, vom vorbi mereu despre un câmp de posibilităţi.”
În acest sens, Umberto Eco aserţiona: „Experienţa de decodificare devine deschisă, procesuală şi prima noastră reacţie este să considerăm că tot ceea ce orientăm asupra mesajului se află, de fapt, conţinut în el. În felul acesta, credem că mesajul exprimă universul conotaţiilor semantice, al asocierilor emotive, al reacţiilor fiziologice pe care structura lui ambiguă şi autoreflexivă le-a suscitat.” („Structura absentă”).
Eugen Negrici optează pentru devenirea formei prin elaborarea unor combinatorii deschise, a unui mecanism generativ capabil să desfăşoare o activitate infinită. Acestea pot fi cumulate în conceptul de expresivitate involuntară.
Să amintim că Antoine Culioli şi Francis Jacques vorbesc despre „co-enunţători”. S-a redefinit (apud Paul Cornea, „Interpretare şi raţionalitate”, Polirom, 2006) „principiul bahtinian al «dialogismului»”. „Am susţinut – scrie Jacques – că analiza programatică a enunţării are drept efect infirmarea autonomiei comunicaţionale a subiectului vorbitor, întrucât priveşte semnificaţiile comunicate. Sensul încetează să fie ceea ce ego-ul vrea să spună. „O enunţare este punerea în comunitate a sensului”. Claude Hagége va afirma că „omul e dialogul prin natura sa” (M. Şora, „Despre dialogul interior”, 1946) (apud Paul Cornea, op. cit.).
Gabriel Marcel va aserţiona în „Jurnalul metafizic”: „Fără îndoială, trebuie reacţionat cu tărie împotriva ideii clasice a valorii emitente autarkeia, a suficienţei de sine a sinelui. Perfectul nu e cel care îşi e suficient sieşi, sau, cel puţin, această perfecţiune e cea a unui sistem, nu a unei fiinţe... Cu ce condiţie poate prezenta o valoare spirituală raportul care leagă o fiinţă de ceea ce are ea nevoie? Îmi pare că trebuie să fie o reciprocitate, o trezire. Numai un raport de la fiinţă la fiinţă poate fi numit spiritual... Ceea ce contează e schimbul spiritual între fiinţe şi aici nu de respect e vorba, ci de iubire.”
Consună cu E. Levinas: A te „adresa celuilalt” precede orice ontologie: „Voi avansa mai degrabă că «a vorbi cu celălalt» prelimină orice sens... Celălalt, căruia îi este adresat enunţul, nu e o ţintă exterioară, ci joacă rolul unui co-enunţător asociat producerii comune a enunţului” (apud Paul Cornea, „Interpretare şi raţionalitate”, Polirom, 2006).
Contextualizând, metoda lui Eugen Negrici este plurivalentă, modernă şi postmodernă, presupunând raţionalitatea (ştiinţa textului, „seninătatea răgazului”, „îndoiala metodică”, „certitudinea îndoielii” - Descartes), dar şi arborescenţa inteligenţei eseistice, fastul desfăşurării scripturale, literaturităţii şi literalităţii, cu sintagma lui M. Dragomirescu, „psiho-fizicul” receptorului, opera literară, sub guvernarea raţionalului şi pulsiunile mareelor inconştientului, generând latenţe de expresivitate involuntară.