Cartea lui Andrei Pleşu „Parabolele lui Isus – Adevărul ca poveste” propune o lectură întremătoare, formativă, fiind un opus rar, prin erudiţia scriiturii, ceea ce ar însemna setarea reflexivă, întrebătoare, melancolică a frazei, printr-un synoikism produs în mitul personal al autorului, între latenţă şi competenţă.
Andrei Pleşu afirmă în „Cuvânt înainte” al volumului „sunt perfect conştient de amplasamentul inconfortabil al întreprinderii mele. Din unghiul specializării teologale pot apărea ca un intrus deopotrivă prezumţios, insuficient îmbisericit şi, pe alocuri, prea disponibil pentru autori necanonici şi spaţii religioase din afara creştinismului. Pentru cruciaţii secularizării şi, în general, pentru spiritul vremii voi face, dimpotrivă, figură de reacţionar, sensibil, în mod inexplicabil, la texte şi idei revolute.”*
Aserţiunea este lămuritoare pentru contextul dialogul cultural actual. Andrei Pleşu face referiri prin termenul îmbisericit la polemica sa cu Sorin Dumitrescu privind volumul „Despre îngeri”, găzduită de revista „Idei în dialog” (septembrie 2005).
Capitolul „Adevărul ca poveste” este, de fapt, o structură de adâncime într-o stilistică a expresivităţii voluntare şi involuntare de o persuasiune memorabilă.
Despre întrebare: „Există întrebări cărora li se poate răspunde prompt şi pertinent de la cele ale experienţei curente („Care metrou merge la gară?”) (…). Există şi întrebări, cele ale primei copilării, care par simple sau suprarealiste, dar al căror răspuns solicită mai curând talentul metafizic sau fantezia: „Cine a inventat somnul?” Există, în sfârşit, întrebări „mari”, întrebări ultimative, cărora îmi place să le spun „ruseşti”, căci fac substanţa multor insomnii dostoievskiene „care este sensul vieţii? (…) Sunt întrebări definitive inevitabile şi mute (…) Cu alte cuvinte, ele nu trăiesc din răspunsurile pe care le pot suscita, ci din însăşi substanţa lor interogativă. E bine să fie puse şi e bine să nu capete răspuns. Pe de altă parte, răspunsul poate veni nu doar ca satisfacţie cognitivă, ca lămurire a nedumeririi sau curiozităţii întrebătoare, ci şi ca suspendare a întrebării.”
Am citat din eseistica lui Andrei Pleşu despre întrebare, fiindcă are sinteză şi politropie. Citatele ar putea continua: „Cu parabolele lui Isus suntem, de asemenea, în teritoriul naraţiunii care se substituie argumentaţiei. Adevărul lor nu se lasă expus sistematic, nu se constituie într-o doctrină de catedră, într-un „îndrumar” didactic. Ele spun întotdeauna mai mult decât spun şi, de multe ori, altceva decât par să spună. Aceasta este însăşi esenţa poveştii, în contrast cu enunţul strict intelectual.”
Apoi, Andrei Pleşu interpretează liniştitor şi întrebător pentru lector povestea rabinului Eisik din Cracovia, fiu al rabinului Jekel din acelaşi oraş, devenit celebru după ce Heinrich Zimmer şi Mircea Eliade l-au invocat în lucrările lor.
Hermeneutica lui Andrei Pleşu, de aici, este liniştitoare şi întrebătoare în măsura în care lectorul îşi focalizează libertatea, incluzând şi depăşind cum me ipso agonalul cotidian, tinzând către existenţa fără rest, în idee, cum propune Constantin Noica.
Erudiţia lui Andrei Pleşu interpretând „parabolele lui Isus” este exemplară, niciodată însă uscată, inhibantă. Fiecare pagină a volumului cuprinde trimiteri bibliografice de „minimă exigenţă academică”, însă pretutindeni se întâlneşte alternanţa între stil şi scriitură, o modalitate de tymos al cărţii.
Andrei Pleşu - „Parabolele lui Isus - Adevărul ca poveste”








