Scriitorul Doru Moţoc este personalitatea literară şi culturală a acestui spaţiu.
Poet, prozator, dramaturg, eseist, propune prin opera sa atât, cu terminologia lui Roland Barthes, plăcerea textului, cât şi savoarea.
Doru Moţoc are stil: “Limba este deci dincoace de literatură. Stilul este aproape dincolo: imagini, un debit verbal, un lexic, se nasc din trupul şi din trecutul scriitorului… Astfel, sub denumirea de stil, se alcătuieşte un limbaj autarhic, care nu este cufundat decât în mitologia personală şi secretă a autorului, în această hipofiză a cuvântului, unde se formează primul cuplu al cuvintelor şi al lucrurilor, unde se statornicesc odată pentru totdeauna marile teme verbale ale existenţei sale… Stilul este partea privată a ritualului, el se înalţă din străfundurile mitice ale scriitorului…” (Roland Barthes).
Volumul “Ce a mai rămas” propune o poezie erotică, o estetică a melancoliei, cum ar spune Andrei Pleşu.
Denis de Rougemont şi Roland Barthes teoretizează posibilele traiectorii ale eroticului (Iubirea şi Occidentul, Fragmente dintr-un discurs îndrăgostit). Eugen Simion în “Dimineaţa poeţilor” structurează pornind de la Denis de Rougemont, patru funcţii ale pasiunii amoroase.
Eseistul francez (Denis de Rougemont) identifica aceste arhetipuri în ideogramele cărţilor de joc. Cel dintâi (semnul de pică) este viziunea intuitivă (amiciţia spirituală, agapé) şi sugerează o pătrundere, o traversare. Pentru această categorie, dragostea nu este propriu-zis un sentiment, ci situaţia totală a celui care iubeşte. Al doilea model este Emoţia sau Erosul: sufletul precede dragostea, pasiunea merge spre unicitate, pasiunea este inovatoare şi îşi este suficientă sieşi. Semnul ei este cupa (inima) deviaţia tipică este mazochismul, gustul care animă pasiunea este gustul morţii. Este, prin excelenţă, pasiunea tristanescă.
A treia formă este plăcerea senzuală. Semnul este trefla şi în fişa dată de Denis de Rougemont, citim: nomadism sentimental, gurmandism, temperament sexual impulsiv, plăcerea trupească etc. Sub semnul caroului stă dragostea ca Energie cosmică, cu alte vorbe: iubirea care mişcă soarele şi alte stele (Dante), penetraţia, elanul gândirii, pasiunea descoperirii, producerea de concepte, sentimentul limitelor, stăpânirea de sine, echilibrul etc... (Eugen Simion: „Dimineaţa poeţilor, Ed. Cartea Românească”, Bucureşti, 1980).
“Afirmaţiile lui Roland Barthes seduc. Limbajul Imaginarului nu ar fi nimic altceva decât utopia limbajului: limbaj cu adevărat imaginar, paradisiac, limbaj al lui Adam «natural» ferit de deformare sau iluzie”.
Am dat aceste citate fiindcă Doru Moţoc este un erudit, iar complexul tematic propus de poezia sa trezeşte conexiuni multiple: “Era ca o lumină blândă, ce ne uimea./Izvorâse în noi şi ne-adâncea Zările, să ni le deschidă/Venea ca o respiraţie a pământului, ca o mângâiere albă, de nea/Ca o amintire, ori părere de cântec, fluidă…/Şi totul în jur era transparent şi uşor de-nţeles/Lucrurile căpătaseră forme unduite şi blânde/Şi ne miram că nu le observasem, deşi le priveam ades,/Şi le întrebam de vorbă, şi mi se părea ciudat că nu pot răspunde./Privirile ni se limpeziseră, se făcuseră mai adânci./Şi-n ele înflorise, transfigurată, lumina/Cerul se umpluse de curcubeie dansând peste stânci/Şi, de atâta frumuseţe, ni se aburise retina”.
În poezia lui Ion Apostol Popescu şi în erotica lui Horia Bădescu am auzit sonuri de o asemenea idealitate. Structurile idealităţii sunt o prezenţă permanentă a poeziei lui Doru Moţoc: “Şi iată miracolul, sunet, lumină, mişcare/Am trecut, parcă fără veste, într-un straniu poem/Am ajuns la tărâmul sublim, unde frumuseţea ne doare/Şi am vrea poate să se sfârşească, deşi ştim că nu vrem/Dogoresc ochii de-atâta frumuseţe adunată-n retine, lunecăm, ireali de uşori, prin albastre ape de vis… Constelaţii târzii se rotesc între mine şi tine,/Alungindu-mi orbitele, abia tremurându-le, indecis”.
Aserţiunea lui Augustin: “Iubeşte şi fă ce vrei” ar fi una din conotaţiile poeziei lui Doru Moţoc. Iubirea lui Doru Moţoc se divide, dar nu se împarte. Ireală, ca o rostire substanţială. Schimbând ceea ce este de schimbat, erotica lui Doru Moţoc ne aminteşte afirmaţia lui Gerges Poulet: “După cum parfumul trandafirului care, propagându-se te face să uiţi trandafirul, nefiind decât un cuvânt perfect într-o circumferinţă inefabilă, tot astfel cuvântul omenesc nu mai este decât un murmur circumferenţial, un uriaş O schiţat de gură”.
“La marginea nopţii aşteptam amândoi/ceva. Poate cântecul straniu al vântului/Dogoreau zăpezile, afară şi-n noi/şi-n miezul de foc şi de vis al pământului…/Geru-nflorise la geam ireali chiparoşi,/parcă voind înadins să ne doară/Dar ochii tăi nu-i vedeau. Cântau somnoroşi/la jăratecul pur al zăpezii de-afară/Se zbăteau în noi, ca-ntr-un dans disperat,/Cete fugare de gânduri incerte”.
Doru Moţoc produce în textele sale ceea ce n-ar putea numi “rostirea repetată a chemării de dragoste”, “Dar dacă tu, sărbătoare cu ochi nostalgici şi trişti,/Femeie, ca un album parelnic sub stele,/N-ai ştiut, sau nu te-ai învrednicit, să exişti/Aievea ei numai în nălucirile mele.”
O poezie a politropicului, o practică semnificantă în semnificaţia drumului spre eudaimonie a unui scriitor autentic, care a pătruns în nostalgia subiectivă a lecturilor acestui spaţiu.