Povestea Smarandei Brăescu, prima femeie pilot şi paraşutist cu brevet din România, campioană europeană la paraşutism şi campioană mondială. Smaranda Brăescu este una dintre marile eroine necunoscute ale neamului românesc. A purtat România în suflet, ducând-o la propriu – şi la figurat – pe cele mai înalte culmi. O Românie care astăzi pare să îşi fie uitat încă unul dintre îngerii care o veghează, de acolo, de sus.
Naşterea unui vis
Smaranda Brăescu s-a născut pe 21 mai 1897, într-o familie nevoiaşă din satul Hănţeşti (judeţul Galaţi). Tânăra cu părul lung, ca neghina, împletit în codiţe ce-i atârnau peste ie ca într-un tablou de Grigorescu, îşi petrecea visurile peste întinsul câmpiilor, în timp ce parcurgea, zilnic, pe jos, cei cinci kilometri care îi despărţeau satul de şcoala primară din Comuna Vizureşti. Doar că, mai târziu, pe când avea 15 ani şi era elevă la şcoala profesională din Bârlad, un vis mai mare avea să i se arate pe cer: un avion pilotat de generalul Gheorghe Negrescu a aterizat pe un islaz din apropierea oraşului, în întâmpinarea regelui Carol I, care urma să viziteze trupele din garnizoana de acolo. Era primul avion pe care îl vedea. Şi primul vis coborât pe pământ. Şi, cuibărindu-şi visul acela în suflet, şi-a promis că se va înălţa odată cu el.
Şi astfel se face că, în acelaşi an, 1912, Smaranda a primit „botezul aerului”: văzându-i focul din priviri şi din suflet, sublocotenentul aviator Dumitru Naidinescu a primit-o în avionul Farman (un avion din lemn şi pânză, fabricat la atelierele Chitila de meşteri români), oferindu-i, pentru întâia dată, zborul.
Prima femeie paraşutist din România
Viaţa avea să o poarte la Bucureşti, unde, între anii 1924 şi 1928 a urmat cursurile Academiei de Belle Arte, secţia de Artă Deco¬rativă. Şi cum zborul îi rămăsese întipărit în suflet, în 1928 o regăsim printre cei veniţi să vadă marele miting aviatic al paraşutiştilor germani. Paraşutişti între care se afla şi Otto Heinecke, inventatorul german al paraşutei, pe care Smaranda reuşeşte să-l cunoască personal. Văzându-i entuziasmul, Heinecke o va invita la Berlin. Smaranda nu va sta mult pe gânduri şi, împrumutându-se de bani de la profesoara ei, Elena Muscan, va pleca, pe 1 iulie 1928, în capitala Germaniei. Aici îşi va cumpăra o paraşută de la firma Schroder & Co şi, patru zile mai târziu, pe 5 iulie 1928, Smaranda Brăescu avea să efectueze primul său salt cu paraşuta, de la înălţimea de 600 de metri.
„Cădeam, cădeam cu toată greutatea corpului, cu toată senzaţia căderii vertiginoase. O clipă nesfârşită şi, deodată, o smucitură, care curmă fâlfâitul paraşutei în desfăşurare. Se deschisese şi eram salvată. Făcui ochii mari şi privii în jur… apoi mă pornii pe râs, aşa, singură în cer, ca un copil căruia i-a reuşit o ştrengărie… Am căzut pe spate, fără măcar să mă zgârii. Cei care au pornit spre locul unde căzusem m-au găsit strângându-mi liniştită paraşuta. Dl Heinecke m-a îmbrăţişat şi a strigat: «Bravo, România!».”
Smaranda Brăescu devenea astfel prima femeie paraşutist din România, iar România,cea de a patra ţară în lumea paraşutismului european.
Doborârea recordului mondial
La Berlin a obţinut brevetul internaţional de paraşutist şi tot aici va învăţa plierea paraşutelor (fiind prima femeie care a ştiut să facă acest lucru). Apoi, se întoarce în România şi începe să participe la mai multe mitinguri aviatice din ţară şi din străinătate, deşi greutăţile materiale, dar mai ales prejudecăţile vremurilor îi îngreunau mult demersurile o urmăreau peste tot. Şi, deşi a avut un accident de avion (în august 1929) şi un al doilea cu paraşuta (în 1930, la Satu Mare, în care s-a ales cu coastele sfărâmate şi a trebuit să stea şase luni în spital), Smaranda avea un singur gând: să doboare recordul mondial.
La acea vreme, recordul european era deţinut de o paraşutistă din Germania care reuşise o săritură de la 4.000 de metri, iar recordul mondial de o paraşutistă din SUA, care reuşise o săritură de la 5.384 de metri. Aşa că pleacă din nou la Berlin, de unde achiziţionează o paraşută specială pentru recorduri. Apoi, ajutată de pilotul Alexandru Papană, primeşte autorizaţia din partea Comandamentului Superior al Aviaţiei să bată – dacă poate – recordul feminin.
În ziua de 2 octombrie 1931, escortată de două avioane – unul cu medic, celălalt cu comisarii sportivi – Smaranda Brăescu avea să sară de la 6.000 de metri înălţime. Şi, după ce a plutit prin văzduh 21 de minute şi 25 de secunde, avea să aterizeze pe pământului Bărăganului, la 28 km de Slobozia, cu trei recorduri coborâte din ceruri: recordul mondial feminin, recordul european feminin şi recordul naţional absolut atât la bărbaţi, cât şi la femei.
O reuşită pentru care va fi răsplătită de Regele Carol al II-lea cu Crucea de Aur a Virtuţii Aeronautice, cea mai râvnită decoraţie militară aviatică.
„Unii m-au considerat o excentrică, alţii poate chiar o nebună. Dar eu mi-am văzut de drumul pe care aveam să-mi găsesc idealul şi mulţumirea sufletească. N-am bătut recordul, nici pentru glorie, nici pentru premii. Puteam să realizez acelaşi record în Apus sau în America, unde o asemenea realizare constituia evenimentul zilei. Dar am preferat sa realizez evenimentul aici, în ţară, pe pământul ţării mele şi pentru numele nostru românesc. Nu ştiu dacă un record mondial feminin este o ispravă atât de mare precum spuneţi. Totuşi, ne conferă un drept în concertul mondial al paraşutiştilor şi al sportivilor, care trebuie să ne dea şi nouă, românilor, consideraţia meritată!”
„Eu reprezint România şi mă port ca atare!”
Prezent în România la o conferinţă aeronautică, preşedintele Asociaţiei Aeronautice Americane (AAA) salută succesul Smarandei şi o invită în SUA pentru ca recordul să îi poată fi omologat şi acolo. Iar Smaranda acceptă fără ezitare, dând scepticilor o replică memorabilă: „Viaţa mea nu înseamnă nimic dacă o ţin pentru mine. Îmi dăruiesc viaţa ţării şi vreau să o dăruiesc frumoasă şi încărcată de glorie. Nu mă voi întoarce decât biruitoare!”.
Fondurile necesare au fost strânse cu ajutorul ziarului Universul şi din donaţiile românilor din SUA, iar pe 25 decembrie 1931 era deja la New York, iar apoi, pe 10 ianuarie 1932, la baza militară din Sacramento, lângă San Francisco. În ziua de 19 Mai 1932, Smaranda a executat un salt de la înălţimea de 7.200 de metri. Şi a reuşit! Depăşindu-şi vechiul record, Smaranda Brăescu devenea astfel „sportiva nr. 1 a lumii”, înscriindu-şi numele în istoria aviaţiei mondiale.
A rămas în SUA până în octombrie, pentru a-şi lua brevetul de pilot. Şi cum, în acea perioadă, alte două paraşutiste – Helen Schmidt şi Jackie Dore – făceau demonstraţii pentru marele public, impresarul lor, Nat Black, i-a propus, contra unor sume fabuloase, să facă demonstraţii pe timp de noapte cu un costum reflectorizant. Smaranda însă a refuzat:
„Eu am adus ţării mele un record mondial şi nu-mi pot transforma victoria într-o afacere. Eu reprezint România şi mă port ca atare!”.
Performanţa stabilită în 1932 de către Smaranda Brăescu a putut fi depăşită abia 20 de ani mai târziu (pe 8 mai 1951, căpitanul Traian Dumitrescu-Popa a reuşit o săritură de la 7250 de metri, stabilind astfel noul record de paraşută – masculin – al României).
Zborul la Ceruri
A urmat războiul – în timpul căruia a fost activă ca pilot în celebra „Escadrilă Albă” de avioane sanitare – iar apoi, pentru că s-a numărat printre cei 11 semnatari ai unui memoriu prin care se condamna falsificarea alegerilor din 1946, comuniştii aveau să o condamne la închisoare.
Va fi ascunsă de prieteni – între care profesorul universitar Ion I. Gheorghiu din Iaşi şi preotul Matei Dumitru – nu va fi găsită niciodată de comunişti. Se îmbolnăveşte însă de cancer mamar şi este internată pe ascuns la Clinica Universitară Cluj şi operată de profesorul doctor Fălcoianu. Cu toate îngrijirile primite, pe 2 februarie 1948, Smaranda Brăescu avea să plece spre ceruri. De această dată, pentru totdeauna.
Potrivit cercetărilor întreprinse de profesorul Neculai Staicu – dar încă neconfirmate –, mormântul ei s-ar afla în Cimitirul Central din Cluj, unde ar fi fost îngropată sub numele de Maria Popescu.
Aripa frântă a uitării
Astăzi, numele Smarandei Brăescu mai este prezent în memoria poporului pe care l-a iubit şi l-a cinstit doar cu numele unei străzi din Bucureşti, cu un mic stand la Muzeul Aviaţiei, cu denumirea unei aeronave Tarom şi al unui aeroclub din Oradea şi cu numele unei unităţi de paraşutişti din Bacău.
Aripa frântă a uitării…
