Constantin Gibescu este, în viziunea mea, o ontologie, în sensul în care sensul precede ontologia. În termenii lui Constantin Noica, citându-l pe Pierre Emmanuel, profesorul Gibescu era bine ancorat în cer (metafizică, sacru=fiinţă, şi evident, aspiraţie spre Divinitate), cu un semnificat, pe care-l propunea în alte circumstanţe filosoful citat: „Fiţi înfricoşători de buni”, în context cu „să nu mă răzbunaţi” al lui Vulcănescu, ca şi Paul Claudel: „Omul n-a venit pe pământ pentru a fi victorios, ci pentru a evita înfrângerile”.
În convorbirile lui C. Gibescu, precum în buna filosofie a lui C. Noica, înţelegeai că este vorba despre tine. Crezând în „celula românească” (M. Eliade), Constantin Gibescu producea un discurs prin elocvenţă, persuasivă şi memorabilă, în faţa auditoriului, care năştea sensuri şi generaţii.
Cartea prof. dr. Gh. Deaconu structurează fundamental opţiunea prof. G. Gibescu. O grilă nicasiană, mutatis mutandis – propunea şi profesorul C. Gibescu, cu ironia de care amintea N. Manolescu, cu interpretare şi raţionalitate, întotdeauna una însă, cu sentimentul celor nevăzute, poate, din „vanitas vanitatum, omnia vanitas”.
C. Gibescu ar fi spus, după Constantin Noica şi Goethe, „Oricum ar fi viaţa, e bună”. Sigur, toate pot fi un paradox, dar de aici se naşte esenţa firului Ariadnei. Corolarul activităţii lui C. Gibescu stă în hermeneutica textului „Rugaţi-vă, pentru fratele Alexandru” (Constantin Noica, Humanitas, Bucureşti, 1990, Totalitarism şi literatura estului, serie), unde au mai apărut Virgil Ierunca, Fenomenul Piteşti, Paul Goma, Culorile curcubeului, Paul Goma, Gherla etc.).
Istoria, să-i cităm numai pe Raymond Aron, K.R. Popper, Hannah Arendt, Alain Besançon, Jean-François Renel, Friedrich A. Hayek, François Furet sau Vladimir Tismăneanu, Lucian Boia, Françoise Thom, produce paliere substanţiale de interpretare şi numai, conceptualizând, putem discuta un complex tematic particular, într-un, evident, context, şi nu din exterior.
Gh. Deaconu propune despre profesorul C. Gibescu, o carte onestă, admirativă, adnotată, parcurgând o bibliografie multiplă, prin cercetări de arhivă pline de acribie, din pasiune, din gratuitatea pasiunii, un poiein, într-un limbaj conotativ, făcând parte din specia rară a structurilor idealităţii. Într-o sintagmă, parafrazând, Gibescu după Gibescu, pe un palier diferit, s-ar situa prof. dr. Gh. Deaconu prin, cel puţin laboriozitate şi tymos. Descinde, ca un semnificant fără cauzabilităţi şi finalităţi, din opera lui Mihai Pop. Exerciţiile lui de admiraţie sunt, ca şi ale mentorilor, exemplaritatea devenirii pentru „gena românească” (ceea ce el nu exclude luciditatea şi paharul cucutei). („Discurs despre ideal, Ed. Fântâna lui Manole, 2009).
