O piesă de teatru a excelenţei, fascinaţiei, iluziei, utopiei este „Foca albastră” de Doru Moţoc („Piesa anului 2007” – premiu acordat de Uniunea Scriitorilor prin „Clubul Dramaturgilor” şi Revista „Drama”).
O dramă epică despre dragoste, sfârşind în tragic, precum o formă de inefabil, fiinţă şi fiinţialitate, structură şi structuralitate, „abisul ontologic” şi „căderea în sus”. O propunere de sublimare, într-o focalizare nonstructuralistă, nonbehavioristă, sub cupola structurilor idealităţii din sintagma „auroră boreală” (heterodiegetică) sau „foca albastră” (evident anagogică, o superbie de eleuterehie).
Actanţii sunt persoane şi nu personaje, formalizări ale muzicalităţii, impalpabile, vivante şi mirobolante.
Anna poate fi algoritmul cunoaşterii şi al metafizicii, un complex tematic al ontologiei, ca fiinţare, în conceptele lui Nicolai Hartman. Sau „eul fiinţător” care este mai mult decât „eul empiric” şi „eul ca atare”, sintagme ale lui Karl Jaspers.
Anna poate fi decriptată sau numai aproximată prin teoria substanţială a lui M. Heidegger despre ascunderea şi neascunderea Fiinţei. Neascunderea Fiinţei pare a deschide calea (regală) spre interpretarea Annei. Ascunderea Fiinţei proiectează însă actantul Anna precum esenţialitate, holistică, monadă şi epitomă, deschiderea fiind indeterminantă, imposibilă. Inefabilul este Fiinţă şi nu fiinţare.
Hans-George Gadamer eseizează despre a înţelege un text precum întrebările pe care le naşte. Anna pare a sugera: dacă cunoaştem finalitatea Universului, atunci la ce bun întrebarea, care, de fapt, dă sens existenţei, sublimitate şi coerenţă, luminarea (Horkheimer şi Adorno) care nu înseamnă, prea simplu, raţiune şi autoconservare.
Anna se comunică printr-o „limbă perfectă” (U. Eco), de fapt o structură neinteligibilă, cum teoretizau marii mistici (între care Markios), unde nu lexemul semnifică (el, fiind, de fapt, exterior, o formă de trădare), ci starea, cuminecând.
Iubirea nu are cauzalităţi şi finalităţi.
Herbert Marcuse (pornind de la Friedrich Schiller) aserţionează despre „educaţia estetică” structurată de „instinctul jocului”, o configuraţie de fantezie, care poate fi Anna în sine, fulgurantă pentru „fapte concret modificatoare”, fără funcţiile şi argumentele lui Frege.
L. Şestov iluminează despre divinitatea care nu permite existenţa suferinţelor lui Iov, nu acceptă inchiziţia şi înapoiază lui Kierkegaard logodnica. Anna, cea din cotidian (dacă) pare a exista (complex muzical şi metasens) restructurând, reproiectând, realul, sugerând: orice iubire autentică sfârşeşte în Thanatos, în limba ei, neinteligibilă, o expresivitate involuntară.
Doru Moţoc sublimează un spaţiu (toposul muntelui) ca o formă de fiinţă şi religiozitate cosmică, în acelaşi timp, o genealogie livrescă într-un text antologabil în literatura română.
