Profesor dr. Daniel Barbu, ministrul Culturii, a scris cărţi lucide, inteligente, despre „firea” la români. În aceste cărţi nu există locuri comune, ci aserţiuni elocvente, întrebătoare. Este un om de concepţie.
La simpozionul unde a participat se găsea şi criticul literar Ioan Bogdan Lefter, din acelaşi palier conceptual.
Afirmaţiile lui Daniel Barbu despre români, tranşant formulate, pot fi comparate cu cele contemporane ale lui Lucian Boia, cu diferenţa specifică a scriiturii. Nici unul, nici altul, nu au însă profunzimea lui Neagu Djuvara pe acest palier, interpretând opera lui Dumitru D. Drăghicescu: Din istoria poporului român. Personalităţile amintite n-ar fi niciodată de acord cu modalitatea în care a tratat şi ar trata istoria naţională Ilie Bădescu. Aşadar, istoria mentalităţilor la români cunoaşte interpretări diferite. Aici, probabil, apare discrepanţa dintre istoricul mentalităţilor Daniel Barbu şi politică. Sau poate că nu, dacă ar fi să ne amintim interpretări din textele ministrului actual: “Ortodoxia românească se defineşte ca produs ideologic al discursului”, statul, ca “principala formă de agregare a românilor încă din secolul XVII şi până în modernitate, este, la nivel discursiv, produsul Bisercii, al ortodoxiei. Sprijinul instituţional oferit Bisericii se întoarce în favoarea statului, prin intermediul ortodoxiei, sub forma unui discurs legitimat”. În acest context, ar fi de discutat diferenţa dintre teoreticianul Daniel Barbu, instrumentalizat, om de ştiinţă şi omul politic prins în chingile concretului. Studenţii profesorului ar fi de acord, în mare parte, ca Daniel Barbu să treacă la catedră, fiindcă politica românească nu are concepte şi nici predictibilitate. O fi bine, o fi rău. Jean Paul Sartre, filosoful de citat, a avut probleme dificile în politică. Varujan Vosganian la fel. “Personalităţile nu sunt evident comparabile”. Şi totuşi, în Agora trebuie să existe spaţiul dialogului, pe care îl pot institui intelectualii cu luciditate, cu sens şi pragmatism.
Pentru Daniel Barbu, ministrul actual, opera scrisă, remarcabilă, poate fi un argument pentru antrenamentul cultural necesar, deşi aproape inexistent, pe care să-l propună în lumea politică, unde “oralitatea” ţine loc de civilizaţie.