Elena Ceauşescu stă cu barba-n palmă la Comitetul Central şi face ochii cât cepele la un borcan de pe biroul soţului. Un borcan de zece kile pentru murături. Plin cu diamante.

Afară e sărbătoare. E ziua lui Nicolae Ceauşescu, face 56 de ani. Pionierii urlă osanale în toată ţara. Haos organizat. Fiecare întreprindere trimite cadouri la Centru.
Prin biroul cârmaciului trec un spic de aur de la un CAP, o puşcă de vânătoare de la Securitate, tot felul de opulenţe. Aşa ajunge şi borcanul. Nimeni nu înţelege ce-i în el, România n-a avut niciodată mină de diamante.
1970. Ceauşeştii merg în vizită la Kremlin, la Brejnev. După ce beau vodka de protocol, rusul îi scoate la o plimbare într-un loc ultrasecret la marginea Moscovei. E o fabrică de diamante. Tovarăşa se îndrăgosteşte pe loc de ele, iar soţul îşi dă seama cât de utile pot fi pietrele pentru industria românească – săpatul după petrol şi gaze se făcea cu nişte maşinării cu diamante pe cap.

Ceauşescu vrea şi el o fabrică din asta, dar România nu are tehnologia, aşa că trimite spionii în străinătate, să se “documenteze”. Agenţii se întorc cu un camion de utilaje şi kilograme de hârtie, planuri de construcţie. Parchează pe bulvardul Timişoara, lângă nişte hale dărăpănate. Totul e ultrasecret, toţi se ascund.
Acolo se naşte una din cele mai mari afaceri ale statului român din toate timpurile, Rami Dacia. Încep să producă şi ajung să facă export în toată lumea. Când vine o comandă mai grasă, angajaţii cară diamante cu ligheanul şi găleata de colo-colo.
După revoluţie, ca mai toate afacerile ţării, şi fabrica se privatizează. O cumpără foştii angajaţi cu 8,4 milioane de euro. O parte dintre ei spun că banii au venit de la Răzvan Petrovici, un controversat om de afaceri. Halele încep să se golească şi prin ele apar ba o florărie, ba un service, ba un print shop. Diamantele se cară în cutii mici cât flacoanele de Algocalmin.
Încep să se dărâme clădirile. Fabrica se vinde la fier vechi. Răzvan Petrovici îşi ridică pe ruinele ei cel mai mare parc de distracţii din Bucureşti.

Am auzit de povestea asta prima oară de la portarul blocului meu din Piaţa Unirii. Mi-a spus tot ce ştia între două fumuri de ţigară. A fost mecanic în fabrica de diamante. Într-o întreprindere plină de chimişti şi fizicieni era printre puţinii murdari pe mâini.
„Ştiu că fabrica de diamante a fost una dintre cele mai mari afaceri ale statului român, că a fost vândută la fier vechi de nişte securişti şi că tot ăia şi-au ridicat un parc de distracţii acolo“, mi-a zis nea Ion Pană.
Am mers la Terra Park, pe bd. Timişoara, să văd dacă Pană spune adevărul. A fost greu de găsit. La stradă erau o firmă de salubrizare, o staţie de benzină şi o reprezentanţă auto. Nimeni nu ştia nimic de diamante. O mamaie în capot care hrănea câinii a râs de mine: „Ce diamante, dom’le? Aici a fost o unitate militară, iar acum e parcul ăsta.“
Începea să îmi fie jenă să tot întreb de pietre preţioase, dar am dat de unul dintre paznicii parcului. Plictisit, aştepta să treacă ziua: „Am auzit ceva, da, a fost o fabrică de diamante aici. Acum e doar parcul de distracţii.“
Mi-am petrecut următoarele luni întorcând diamantul pe toate feţele. E o poveste cu spioni, mafioţi şi un stat incapabil. Povestea industriei româneşti.

Diamantele au apărut pentru petrol, nu pentru inele
După Al Doilea Război Mondial, industriaşii aveau nevoie de diamante ca să foreze după petrol şi gaze. Pietrele naturale erau tot mai scumpe şi consumul era tot mai mare, aşa că au început să producă diamante sintetice. Primele au fost create în Suedia, Statele Unite şi Uniunea Sovietică.
Pentru asta era nevoie de carbon la temperaturi şi presiuni extrem de mari. Cercetătorii aveau o singură problemă – nici un utilaj nu rezista presiunilor de mii de atmosfere. Mai multe documentare BBC arată că suedezii nu ştiau de americani, americanii de suedezi, nici ruşii de primii doi.

Doar românii ştiau de toţi. Mai exact, ştia generalul de Securitate Ion Mihai Pacepa. El a trimis echipe de spioni în fiecare dintre cele trei ţări în care se produceau diamante. Cel mai rapid s-au mişcat cei trimişi în Suedia - locotenentul Alexandru şi generalul Sârbu.
În 1974, ei au creat în mijlocul Bucureştiului o fabrică de diamante sintetice, pe bd. Timişoara, nr. 8A. A fost numită prin decret prezidenţial secret Unitatea Militară Specială 0920.
Lt. Alexandru a botezat operaţiunea de spionaj „Steaua“, aşa cum numea Elena Ceauşescu diamantele – stele. A făcut naveta în Suedia doi ani de zile până a convins pe cineva să îi vândă planurile tehnologiei.
„Acolo l-am găsit pe Cap Pătrat – aşa i-am dat eu numele de cod suedezului care ne-a dat tot ce am avut de la ASEA (n.red.: compania de la care a fost furată tehnologia). Am purtat negocieri direct pentru două prese pe care le-am adus demontate şi le-am asamblat la Bucureşti“, spune astăzi colonelul.
A ieşit din branşă, e pensionat, vrea să fie liniştit. Se ocupă cu albinele, numai de ele vorbeşte. Brevetează unelte care scot mierea din fagure.
Nimeni nu a vrut să spună cum îl cheamă pe suedez. Alexandru îl aducea în România şi îl escorta doar el, apoi îl caza în mare secret.
„Mai multe nu pot să vă spun pentru că, unu, mi-am dat cuvântul acelui om că nu va şti nimeni niciodată că ne-am întâlnit şi, doi, am depus un jurământ la DIE (n.r.: Direcţia de Informaţii Externe). Nu pot să trec peste aceste aspecte“, spune Alexandru astăzi.
Am aflat, însă, povestea de la şase dintre primii angajaţi. Nu o ştie multă lume, pentru că proiectul a fost ultrasecret. Nici cei mai importanţi oameni din stat nu aveau habar ce e acolo, iar cei care ştiau îi spuneau „Copilul Securităţii.“

Începuturile
Cap Pătrat venea periodic să inspecteze montajul. În ’74 România producea primele diamante. Atunci, Pacepa l-a invitat pe Ceauşescu să vadă în ce a investit. Totul se petrecea într-o singură clădire, în care lucrau cinci oameni.
„Îmi place creaţia ta, Pacepa“, ar fi spus Ceauşescu la terminarea inspecţiei, scrie spionul în cartea sa, „Orizonturi Roşii.“ Dictatorul şi-a propus să intre pe piaţa internaţională de diamante.

În acel an, inginerii din fabrică au început să înmulţească instalaţiile suedezului ca Iisus peştii. Patru ani mai târziu, erau în fabrică 21 de prese de 2.000 tone forţă.
Fabrica a ajuns pe locul trei în lume la calitatea pietrelor şi pe locul patru la nivel cantitativ, spun foşti angajaţi care mergeau la târguri internaţionale.
„Când mergeam la târguri noi nu ne puteam promova ca ceilalţi concurenţi pentru că eram sub embargo. Aveam containere neetichetate pe care le dădeam ca mostre, dădeam multe mostre ca să vadă potenţialii cumpărători că avem diamante de foarte bună calitate, iar apoi să ne caute ei pe noi“, povesteşte unul din primii angajaţi ai fabricii, fost director.

Fuga lui Pacepa, bună pentru diamante
În vara lui 1978, Pacepa a lăsat Departamentul de Informaţii Externe, a fugit în America şi a intrat în CIA. Când era în Germania pentru a pune la cale un atentat împotriva Radioului Europa Liberă a cerut azil politic în Statele Unite.
„Ieşiţi din hotel. O să vedeţi o sută de taxiuri care trec pe stradă. Suiţi-vă în oricare, toate sunt ale noastre!“, i-ar fi zis un ofiţer CIA românului în ultimul apel înregistrat către camera în care era el cazat.
În 48 de ore de la acel apel telefonic, toţi spionii Republicii Socialiste România au fost chemaţi în ţară pentru o situaţie de forţă majoră. Nimeni nu ştia ce se întâmplă.
Pacepa urma să dea americanilor toate listele cu spionii români, crede Giartu Istifie, fost director al fabricii, general SRI în rezervă.
O parte dintre spionii chemaţi atunci au ajuns la RAMI Dacia, numele comercial al fabricii. Toţi erau ingineri bine pregătiţi, care au fost infilitraţi la companii industriale puternice din vest. Fabrica a primit un flux de profesionişti.
Urma producţia la scară largă şi ieşirea pe piaţa mondială.

Cine lucra în fabrică
Domeniul diamantelor era nou şi nicăieri nu se învăţa despre asta. Securitatea racola şefii de promoţie de la facultăţile de fizică, chimie şi mecanică din toată ţara, iar apoi le propunea un post de inginer în fabrică.
„Nimeni nu putea refuza un astfel de loc de muncă, era tehnologie mai mult decât de ultimă generaţie, erau lucruri provocatoare de care nu mai auzise nimeni. Iar, pe lângă asta, mai era şi un mediu interesant, totul era ultrasecret şi nimeni nu ştia ce faci“, explică Marcel Diaconu, unul dintre primii angajaţi.
Lui Diaconu îi tremură vocea cînd vorbeşte despre fabrica de pe bulevardul Timişoara. „Eu acolo m-am format profesional, acolo mi-am petrecut tinereţea. E aproape ca şi cum mi-ar fi murit copilul odată cu privatizarea ălora“.
Toţi foştii angajaţi încearcă să fie cât mai misterioşi. Ion Mariţescu, ofiţer de securitate retras şi fost director al fabricii în perioada 1991-1994, confirmă furturile de tehnologie:
Rep: Era foarte mare secret în jurul fabricii.
Ion Mariţescu: Păi, era. Pentru că tehnica de fabricaţie, de producere a lor are o tehnologie deosebită şi îţi trebuie documentaţie multă. Studii. Analize. Experimente. Alte motive nu erau.
Rep: Cît timp a funcţionat sub regim secret?
I.M.: Pînă cînd a dispărut.
Rep: E adevărat că tehnologia a fost furată din Suedia?
I.M.: Nu din Suedia. De unde au găsit. De la unii tehnologie, de la alţii aparatură. A, şi din Germania.
Alţi patru nici nu vor să afle cineva că am stat de vorbă cu ei. „Sub nici o formă să nu apară numele meu pe undeva“, mi-a zis unul dintre foştii angajaţi, ofiţer în rezervă, la finalul unui interviu.
Toţi pot fi găsiţi, însă. Cei mai importanţi au semnat brevete de invenţie pentru produse ale fabricii de diamante.

Astăzi, cei mai mulţi dintre foştii angajaţi sunt „elefanţi” – termenul folosit de securişti pentru agenţii retraşi. Foarte puţini au mai rămas în branşă.

Cât de profitabilă era fabrica
Perioada de glorie a fabricii a fost în anii ’80, când „umblam cu găleţile de diamante prin fabrică, cu ligheanul le plimbam de colo-colo când trebuia să vindem sau să le transportăm undeva“, povesteşte Giartu Istifie, fostul director.
La începutul anilor ’80 se produceau zece milioane de carate pe an. Un carat era aproximativ nouă dolari. La jumătatea deceniului s-a atins apogeul productivităţii, douăzeci milioane carate, 12 dolari/carat. Se făceau încasări de 240 de milioane de dolari pe an.
Înainte de revoluţie, România era un jucător important pe piaţa diamantelor, dar de la un punct încolo Ceauşescu n-a mai investit în „Copilul Securităţii.“ Competitorii, însă, şi-au dezvoltat alte tehnologii, costurile lor de producţie erau tot mai mici şi deveneau mai eficienţi.
La începutul anilor ’90, cel mai puternic producător de diamante sintetice era General Electric. Piaţa diamantelor naturale era dominată de compania sud-africană De Beers. Ei aveau o ramură dedicată diamantelor industriale.
Cei doi giganţi au făcut o înţelegere prin care au ridicat foarte mult preţul pietrelor pe piaţă:
„Americanii şi De Beers au ridicat foarte mult piaţa, iar nouă ne convenea pentru că aveam tehnologie rămasă în urmă, care consuma mult şi, vânzând mai ieftin decât ei, aveam o afacere profitabilă totuşi“, povesteşte un fost director economic al fabricii.
Dar Departamentul de Justiţie din SUA a aflat de pactul comercial dintre cele două mari companii şi s-a pornit un proces împotriva lor. După anchetă, procurorii au aflat că în anii 1991-1992 preţurile au fost umflate.

Acelaşi fost director economic crede, însă, că înţelegerea se întinde pe mai mult timp. „Sigur a fost mai veche. Nu avea cum să fie un carat aproape zece dolari înainte de ’90, iar apoi, în câţiva ani, să scadă la câţiva cenţi. Piaţa s-a stabilizat de la sine.“
Din momentul în care s-a prăbuşit preţul a început şi decăderea fabricii româneşti.

Fabrica de diamante s-a privatizat pentru o afacere imobiliară
Când AVAS a anunţat privatizarea, fabrica nu mai era profitabilă de câţiva ani, tehnologia era depăşită, Conexiunile comerciale nu mai existau, dar terenul pe care se afla aceasta valora aproape douăzeci de milioane de euro. Răzvan Petrovici, un om de afaceri controversat, a încercat să îl ia pe degeaba.
Contractul de privatizare a fost câştigat pe 28 decembrie 2006 de Asociaţia Salariaţilor RAMI Dacia (ASRD) pentru 8,4 milioane de euro. Organizaţia avea ca scop „asigurarea cadrului legal participării salariaţilor, membrilor consiliului de administraţie şi a pensionarilor cu ultimul loc de muncă la SC RAMI Dacia SA, la procesul de privatizare“, spune statutul lor.

Doina Gângoe, preşedintele asociaţiei şi directoarea RAMI Dacia, a coordonat procedurile de privatizare.
„Ea se ocupa de tot“, spune unul dintre cei mai vechi angajaţi ai fabricii şi membru al ASRD. El mai precizează că Gângoe ar fi primit, înainte de semnarea contractului, 3,5 milioane de euro de la Răzvan Petrovici, cel interesat să investeasă în terenul pe care se afla fabrica. Petrovici este cunoscut pentru mai multe afaceri pe care le-a falimentat, iar acum are mai multe procese cu păgubiţii.
Contractul de privatizare lega Asociaţia de AVAS pentru o perioadă de cinci ani. În acest timp, profilul societăţii nu trebuia să se schimbe, trebuiau făcute investiţii de aproape trei milioane de euro, terenul pe care se afla societatea trebuia cumpărat, numărul angajaţilor trebuia să crească, iar proprietăţile fabricii nu trebuiau înstrăinate.
Terenul pe care se afla fabrica nu era printre active, ci doar în administrarea societăţii. În contract era prevăzut că RAMI Dacia, cu noii proprietari, trebuiau să cumpere terenul în maximum o lună de la semnare, 37.352 mp. Nu l-au cumpărat, dar au luat o altă parcelă de 2164 mp lângă.
Nici un bun al fabricii nu trebuia distrus, închiriat sau vândut pe toată perioada contractului.
După privatizare mai mult de zece firme au început să îşi mute sediul în clădirile RAMI Dacia. O parte dintre ele, chiar în halele în care se aflau prese pentru diamante.
În acelaşi ani, pe un site de mică publicitate, SC RAMI Dacia SRL anunţa că vinde utilaj industrial. Am sunat la numărul postat pentru a verifica oferta, dar nu mai este valabil.

*Două carate de fier vechi
Toţi foştii angajaţi ştiu că fabrica a fost vândută la fier vechi. Unul dintre ei a fost direct implicat în procesul de privatizare, membru în Asociaţia Salariaţilor, preciează şi firmele: Coremetaliat şi REMAT Chitila.
„Am trecut odată prin Chitila şi am văzut munţii de fiare şi-am zis, aoleu, dacă aveam un aparat de fotografiat, să văd peste ani – uite unde a ajuns fabrica!“, povesteşte unul dintre foştii angajaţi.
Contabila fabricii a amortizat tehnologie de milioane de euro la preţuri de câteva sute de lei. O presă Quintus de 2000 TF ca cea din poza de la începutul articolului poate fi cumpărată cu 300.000 dolari. În dosarul de privatizare era evaluată la 139 de lei.
Nici numărul angajaţilor la fabrică nu a fost acelaşi cu cel din contractul de privatizare.
Aproape toţi oamenii au fost daţi afară.

Contractul mai prevede ca noii proprietari să investească 222.000 euro în protecţia mediului şi alte două milioane de euro în dezvoltare. Membrul ASRD citat mai sus precizează că nu s-a făcut nici o investiţie de nici un fel.
Într-un răspuns oficial, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (AVAS) spune că s-a respectat contractul:
Asociaţia Salariaţilor RAMI Dacia „a realizat integral obligaţiile investiţionale asumate prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 81 din 2006 (n.a.: Contractul de privatizare RAMI Dacia), acestea fiind confirmate de Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (fostă AVAS) în baza documentelor de certificare prevăzute în contract.“ – AVAS
Instituţia precizează că nu poate spune nimic despre inspecţiile pe care le-a făcut la fabrică, dar aşteaptă documente de la RAMI Dacia care să confirme celelalte clauze.
Până să trimită RAMI Dacia rapoartele finale a apărut parcul de distracţii pe locul fostei fabrici. Societatea comercială care îl administrează este SC World Park SRL, unde Răzvan Petrovici este asociat unic, iar Doina Gângoe este director.

*A cui a devenit, de fapt, fabrica şi ce a s-a întâmplat cu terenul
„Toţi cei din fabrică ştiam că afacerea a devenit, de fapt, a lui Răzvan Petrovici pentru că el a dat banii pentru toată mişcarea chiar dacă nu apărea nicăieri în acte“, povesteşte alt vechi angajat în fabrică, revenit după privatizare.
După ce RAMI Dacia a intrat în posesia terenului, senatorul Ionuţ Elie Zisu, din poziţia de director general, şi Doina Gângoe, administrator al fabricii, au închiriat terenul pentru o perioadă de 25 de ani unor firme ale lui Răzvan Petrovici, administrate prin interpuşi. Soţia senatorului, Daniela Zisu, este secretar în fundaţia lui Petrovici, „Fundaţia pentru Speranţa Noastră“, iar fosta soţie a lui Petrovici reprezintă în România offshore-urile din Cipru ale soţului.
Pentru tot terenul fostei fabrici au fost eliberate autorizaţii de construcţie pentru un parc de distracţii înainte de terminarea contractului cu AVAS.

Am vrut să o întrebăm pe Doina Gângoe de ce i-a pus pe tavă terenul lui Răzvan Petrovici. Am sunat-o timp de o săptămână, dar nu a răspuns. Aşa că ne-am dus la ea acasă.
Din 2011, Gângoe se află în topurile Capital şi Forbes, dar locuieşte într-o casă mică din Rahova. Nu a vrut să stea de vorbă cu noi decât din spatele gardului. A spus că e doar o pensionară şi că nu îl cunoaşte pe Răzvan Petrovici.
La câteva zile de la întâlnire, însă, pe Facebook, interacţionau ca şi cum s-ar cunoaşte. Îşi împart like-urile ca pe firme.
L-am căutat şi pe Răzvan Petrovici. La telefon nu răspunde, dar pe Facebook mă trimite la consilierul lui de imagine. I-am trimis pe mail întrebări despre cele 3,5 mil. de euro pe care le-ar fi dat Doinei Gângoe, despre firmele din Cipru şi dacă a vrut de la începutul privatizării terenul pe care se afla fabrica. Mi-a răspuns astfel:
Dl Petrovici a fost de acord cu propunerea mea de a nu raspunde la intrebarile pe care le-ai trimis. Motivele acestei optiuni sunt urmatoarele:
1. Nu am identificat foarte clar publicatia unde va aparea materialul. Prin urmare, nu avem nicio idee despre numarul cititorilor, profilul acestora si alte detalii care stii ca sunt utile atunci când transmiti un mesaj catre public.
2. In al doilea rând, intrebarile propuse nu ajuta la atingerea scopului general pe care il are strategia de comunicare pentru Terra Park, si anume, atragerea unui numar cat mai mare de vizitatori.
3. Nu in ultimul rand, framing-ul ostentativ al interviului propus ridica semne de intrebare atat cu privire la temeincia documentarii prealabile cat si la maniera generala de elaborare si incadrare a materialului.

“O politică a distrugerii în masă“ e un studiu făcut de sociologi şi economişti de la Harvard şi Cambridge, arată că Europa de Est stă mai prost din punct de vedere economic decât Vestul şi din cauza modului în care s-au făcut privatizările.
Lawrence King, David Stuckler şi Patrick Hamm au arătat că privatizările pe un dolar, cuponiadele şi împărţirea marilor companii de stat în zeci de mii de acţiuni au dus la crize economice.
Fabrica de diamante RAMI Dacia e pe lista privatizărilor grăbite care au îndepărtat România de Occident.