În urmă cu ceva timp spuneam că, din punctul meu de vedere, creşterea şomajului în 2013 este explicată în mare parte de creşterea salariului minim pe economie. În esenţă, spuneam că într-o economie unde forţa de muncă este suprataxată orice creştere marginală a taxei pe forţa de muncă are efecte exponenţiale. O creştere a salariului minim în acest mediu economic descurajează crearea de locuri de muncă, de exemplu, iar efectul este amplificat de situaţia deja existentă pe piaţa forţei de muncă. Cum aşezi motivaţiile în economie contează, mai ales în perioada de recesiune sau boom. (Ca să înţeleagă şi cei din stânga, este ca şi cum ai propune să creşti taxele în recesiune şi să-i spui program de austeritate).
Cristian Socol încearcă să facă o analiză a pieţei forţei de muncă. În special se uită la rata şomajului, analiza o găsiţi aici.
Eu trec direct la soluţii, unde Cristian Socol spune: “Soluţiile punctuale sunt bune, dar pentru reducerea şomajului structural va trebui să mergem mai departe. Este necesară atacarea rigidităţilor structurale de pe piaţa muncii, creşterea productivităţii, măsuri pentru mobilitatea redusă a forţei de muncă, reducerea asimetriei informaţionale pe piaţa muncii şi în mod sigur, reducerea impozitării muncii.”
Recomand să citiţi articolul respectiv după ce aţi citit aceste concluzii şi să încercaţi să găsiţi vreo soluţie în articol care să stimuleze: eliminarea rigidităţilor de pe piaţa muncii, creşterea productivităţii, creşterea mobilităţii (în interiorul ţării presupun pentru că vedem o foarte mare mobilitate a forţei de muncă din România spre alte ţări) şi eliminarea asimetriei informaţionale. Apoi vă rog să recitiţi aritcolul şi să vedeţi dacă undeva în articol se vorbeşte despre cum influenţează creşterea taxelor din ultimii ani forţa de muncă şi ce soluţii sunt propuse.
Articolul respectiv oferă soltuţii, dar niciuna, din punctul meu de vedere, nu rezolvă problemele enunţate în concluzie. Sunt doar soluţii care sunt dependente de subvenţii. Şi aici fac legătura cu lipsa discuţiei despre influenţa taxelor asupra forţei de muncă. O subvenţie pentru cineva este o taxă pentru altcineva. Este singurul mod de a ne uita la o subvenţie şi de a-i înţelege efectul pentru întreaga economie.
Relaţia taxe vs. forţa de muncă este foarte puternică şi explică, din punctul meu de vedere, foarte bine dinamica de piaţa muncii. De exemplu, ştim foarte bine că o scădere a taxelor în 2005 a dus la creşterea numărului de ore lucrate, a scăzut taxa marginală în economie, 80% din creştere s-a dus în consum şi taxele implicite pe venit, profit şi TVA au crescut (vezi Florin Cîţu “Fiscal changes need to promote growth in Romania”, 2012).
Şi totuşi, în 2010 au crescut taxele indirecte, de exemplu TVA, dar mai sunt şi altele, iar în toată această perioadă au crescut subvenţiile şi transferurile sociale, ceea ce înseamnă din nou creştere de taxe. Aici adaug şi creşterea salariului minim pe economie, care este o subvenţie şi, implicit, o taxă pe piaţa muncii.
Având în vedere acest cadru economic, este normal ca piaţa forţei de muncă să nu-şi revină, nici consumul şi, implicit, nici economia. După cum spuneam la început, totul în economie se reduce la modul cum aranjîm motivaţiile. În acest moment, motivaţiile în economie sunt aranjate în aşa fel încât nu stimulează nici munca (sau numărul de ore lucrate), nici investiţiile şi astfel nici acumularea de capital. Efectul se vede foarte clar în PIB-potenţial.
Revenind la soluţii, până la schimbările structurale pe termen scurt, singura soluţie o reprezintă reducerea taxelor. Să vă dau un exemplu... Pentru consum şi economisire nu contează nici salariul brut şi nici cel net. Contează venitul disponibil. Ce înseamnă asta? Venitul disponibil este egal cu venitul minus taxe directe şi minus taxe indirecte.
Fără să pun aici formule matematice, 100 de RON în 2010*, după ce eliminăm cât se duce pe taxe directe şi doar pe TVA, rămânem cu 36 de RON în 2013. Fără creşterea TVA, am fi rămas cu 41 de RON. Astfel, o creştere TVA de 5% a redus venitul disponibil cu 12% în fiecare an. O asemenea scădere de venit disponibil se vede în rata creditelor neperformante, consum redus şi, bineînţeles, creşterea economică. Implicit, lipsa creşterii economice se vede în rata şomajului şi numărul de locuri create.
Influenţa taxelor asupra forţei de muncă prin modul în care schimbă motivaţiile din economie este mult prea importantă să fie pusă ultima pe lista “soluţiilor”. Din punctul meu de vedere, orice reformă pe termen lung care începe dintr-un punct unde economia este la pământ, trebuie să înceapă cu reducerea taxelor şi impozitelor. Este nevoie nu numai de reducera taxelor pentru forţa de muncă, dar şi pentru capital. Altfel, restul reformelor de care vorbeşte Cristian Socol o să rămână la categoria truism.
Creşterea salariului brut din 2010 şi până în 2013 este de 12%, iar inflaţia medie cumulată tot de 12%. Astfel, creşterea salariului brut a fost mâncată de inflaţie şi este neutră pentru puterea de cumpărare a venitului disponibil. Mai mult, pentru un calcul riguros al venitului disponibil trebuia să calculez şi efectul accizelor şi al taxelor locale. Exemplul din text are doar rol demonstrativ.
