Daniel Cristea Enache în “Literatura de azi“ (Di@loguri pe net) propune viziunea sa despre canonul literar recent (“autohton şi nu autohtonist”). Canonul, de fapt, afirma şi prof. Eugen Negrici propune fenomenele de metamorfozare (ca orizont de aşteptare al lectorului într-o istorie a mentalităţilor, ca expresivitate voluntară şi involuntară).
Daniel Cristea Enache este în dialog cu scriitori canonici precum Emil Brumaru, Norman Manea, Liviu Ciocârlie, Răzvan Petrescu şi Ioan S. Pop, “dar şi cu autori din generaţia nouă, care aspiră în mod legitim la acest statut, prin cărţile publicate în ultimii ani: Dan Lungu şi Radu Pavel Gheo, Lucian Dan Teodorovici, Radu Vancu şi Vasile Ernu.
Impactul, petrecându-se în cadrul unei emisiuni a postului TVR Cultural, a fost multiplu, ca stilistică a mesajului comunicaţional, iconicitate şi sens. O modalitate de synoikism.
Autorul acestor rânduri predă mai ales în mediul preuniversitar şi va comenta volumul criticului literar Daniel Cristea-Enache din această perspectivă.
Ce lecţie mai normală ar putea exista dacă nu începi cu distincţia prof. Livius Ciocârlie între matur şi imatur, fiindcă atunci eşti creativ.
Orizontul de aşteptare şi gândirea producătoare, în sintagmele prof. Eugen Negrici, ca şi citatul din Fr. Nietzsche: “Orice formă de înnoire este o formă de fidelitate” vor declanşa îndoială, care poate deveni cu timpul metodă, în mintea receptorului cu patina unui homo ludens spre homo otiosus.
Întotdeauna cu prof. Livius Ciocârlie, cititor fiind, am avut un dialog fremătător, după ideea ştiută, orice absenţă este mai producătoare de sens decât o prezenţă.
Ce final autentic în interviul cu Daniel Cristea-Enache: “sunt aproape fericit. Contribuie la asta şi pacea binefăcătoare în care trăim şi, paradoxal, conştiinţa vie a evidenţei că fericirea nu va dura mult timp… Contribuie revelaţia…” Pasajul poate fi comparat cu finalul, mutatis mutandis, din “scrisoare despre umanism“ de M. Heidegger. Şi apoi finalul interviului cu Livius Ciocârlie, unde Daniel Cristea-Enache aserţiona: “cu ideea ultimului abandon”. Descinderile poetului Iustin Panta la Râmnicu Vâlcea, atâtea câte au fost, în faţa elevilor însemnau “colocvii, polemice“ despre poezia lui Emil Brumaru, ca să-l amintim pe cel intervievat.
Una din olimpiadele naţionale de Limbă şi literatură română desfăşurată la Râmnicu Vâlcea a fost structurată de versurile: “nu-ţi cer nimic, vreau numai să exişti…”
Emil Brumaru povesteşte (pag. 62) întâmplarea cu doctorul de la spitalul de oncologie, care citea, în focalizările tragicului de acolo, “Omul recent“ al lui H. Roman Patapievici. Memorabil.
“Asta, da, popularitate”, afirma Emil Brumaru. Se întâlnise cu un om de cultură.
Memorabil formativ, ca o formă de synoikism, sunt afirmaţiile întregitoare, cumplit de reale, partea sociologică, ale lui Ioan S. Pop: “orice contact nemediat cu realitatea înseamnă o mare suferinţă. Încă nu scriam. Doar citeam. Citeam atât de mult, trăiam atât de intens, în realitatea cărţilor pe care le citeam, încât am reuşit marea performanţă ca în clasa a VI-a să rămân corigent şi în cele din urmă repetent la limba română cu media 2.93.
Cine mi-a scris mie acest episod din destin? Cărţile, cine altcineva…
Cea mai mare pedeapsă din anii aceia, lăsând la o parte bătăile, a fost să mă văd nevoit să îngrop de frica mamei, “amintirile din clasa morţilor“ în pământ şi să nu le mai găsesc niciodată…
Este aici partea tragică a destinului unui popor care, metabolizând de puţin timp, istoric vorbind, civilizaţia scrisă a locuit în devenirile defazate ale celei orale (timp şi destin) probabil înrobitoare pentru dialogul contemporan.
Dialogul cu Radu Pavel Gheo foloseşte “lubrefianţi“ din palierul “in sotto voce”, deşi totul este la vedere, într-o stare “mistică“: opus păcatului nu este virtutea, ci scriitura…” scrisul n-are legatură cu moralitatea, ci cu altceva dintr-o altă zonă decât cea etică.
Scriitor nonconflictual, Radu Pavel Gheo a nimerit în “scandaluri”, care într-o societate normală ar fi putut deveni “polemici” (nr. din Dilema dedicat lui M. Eminescu, textul intitulat “Sf. Dragobete legionarul”… Dialogul cu Vasile Ernu este suculent în idei, ca şi complex tematic, declanşând polemici despărţitoare în aparenţa întregitoare în esenţă. Greu să disociezi între sacralitatea gândului, ca istoricitate (de altfel, în generă agonală) şi luciditate (decelările despre Celine, Eliade, Cioran etc.). Interviul cu Radu Voncu este parcă din altă lume faţă de săgeţile otrăvite de zi cu zi. L-am interpretat şi în alt context.
Setăm, acum, Descripţia dată de Aristotel (imaginală, imaginară, de imagologie) pentru Facebook: “căci prietenia înseamnă comuniune”. Ceea ce simte un om faţă de sine simte şi faţă de prietenul său; ori în ceea ce îl priveşte pe el însuşi, conştiinţa faptului de a exista este ceva plăcut, deci plăcută îi va fi şi existenţa prietenului său.
“Literatura de azi” a lui Daniel Cristea-Enache este o carte despre scriitură şi modalităţile comunicării, însă “filtrul” care stabileşte canonul propune personalităţi printr-un număr, care se împarte exact, argumentul pentru ceea ce înseamnă capodopera, iar dacă nu va fi vorba numai despre “capodopere”, oricum va exista sensul la urmă… şi nu rest.