Născut într-un topos al muntelui, Cezar Baltag va fi o personalitate structurată de atributele «zone » (Andrei Tarkovski), care presupune «spiritus loci» şi «forma mentis» «transcendentul care coboară» (Lucian Blaga). „«Zona» pătrunde omul, îl câştigă pe cale lăuntrică; pentru aceasta, el trebuie să fie permeabil, deschis, capabil, adică încăpător, trebuie să se fi debarasat de toate achiziţiile şi instrumentele exterioare, să se cureţe de crusta autismului izolant. «Zona» îl cucereşte pe cel ce s-a lăsat pătruns de ea. Atunci el se poate întoarce, cum o face Cezar Baltag, afirmăm noi, aducând esenţa zonei în viaţa de acasă”: „O, sângele meu luminos,/ O, trupul meu înflorit,/ Sunt fericit că trăiesc/ Sunt fericit”. (Inscripţie); sau „Ascultă în tăcerea deschisă şi întoarsă/ La margine de veacuri, în vreme, undeva/ Unind energie din noi cum se revarsă/ În cheltuire, fără a se epuiza.” Aceasta se întâmplă, în existenţa lui Cezar Baltag, acum, la începuturi, după o copilărie a periplului naţional şi a mitologiei subiective. A iubirii aurorale, «in statu nascendi»: „Eram prea tânăr şi tăcut/ Şi te visam aproape zilnic.../ De-atunci în anotimpuri ritmic,/ Te-am regăsit şi te-am pierdut/ Vreau să am optsprezece ani/ Să iar iubesc întâia oară/ Aceeaşi umeri diafani/ Robind un asfinţit de vară,/ Evaporat aproape-n ani/ Iubirea arbore ciudat…” (Romanţa fără sfârşit).
Vocaţia spre filosofie a omului Cezar Baltag, a raţionalităţii ca modalitate de existenţă: „Precum andriandul cel făcut din aramă/ care arată chip de bărbat/ precum cel de la unul,/ precum cel mai întâi cu vremea/ în locul său,/ precum cel ce cu tragere de nume/ de la sine se zice/ precum de la fierbinţeala/ şi de la miere dulceaţa/ că toate astea de la trup sunt/ de nu se pot privi în fiinţa/ că greul şi uşorul în mărimi se privesc/ şi se aduc sub măsură/ sau în fiinţa de sine/ adică în foc şi în pământ/ şi se duc înaintea fiinţei”. (Pentru întregimea fiinţei).
«Fiinţa», conceptul de «fiinţă», acum, va însemna un Cezar Baltag al comportamentului unei gândiri care individualizează, personalizează (în sensul lui Berdiaev, de la «personae». „A omului ce gândeşte şi care este înzestrat pentru gândire şi pentru artă.” Meditaţia lui, a lui Cezar Baltag, începând de acum, atinge şi va atinge momente teribile asupra morţii, asupra învierii şi asupra mântuirii.
Altă valenţă a lui Cezar Baltag este aceea a prieteniei, a prieteniei creştine, care este capabilă de-a «restaura» lumea interioară «a celuilalt» într-un secol în care ideea prizată este: «eu sunt un altul», Cezar Baltag instituie sensul afirmaţiei: «tu sunt eu», împotriva alterităţii. Prietenul meu eşti tu, ceea ce presupune conceptul fundamental «Iubeşte şi fă ce vrei» (Augustin), sau iubirea se divide dar nu se împarte, sau în textul lui Gabriel Marcel: „Fără îndoială, trebuie reacţionat cu tărie împotriva ideii clasice a valorii eminente autarkeia, a suficienţei de sine a sinelui. Perfectul nu e cel care îşi e suficient sieşi, sau, cel puţin, această perfecţiune e cea a unui sistem, nu a unei fiinţe... Numai un raport de la fiinţă la fiinţă poate fi numit spiritual. Ceea ce contează e schimbul spiritual între fiinţe şi aici nu de respect e vorba, ci de iubire.”1
Cezar Baltag a ştiut să cultive şi prietenia cu preopinenţii care aveau idei diferite (modul cum a prizat postmodernismul). Memorabilă este, în acest sens, percepţia interpretărilor operei lui Mihai Eminescu.
Ar fi de discutat ideea relaţiei dintre credinţă şi filosofie, în concepţia lui Cezar Baltag. „De obicei, afirmă Al. Paleologu, filozofia te depărtează de Dumnezeu. În epoca Luminilor, cuvântul filozof era sinonim cu libertin, adică liber-cugetător, adică necredincios, adică ateu. Pe de altă parte, se cunosc destui filozofi creştini: Toma d’Aquino, bunăoară, Kierkegaard, Soloviov, Gabriel Marcel şi alţii. Există cazul unui filozof mai mult sau mai puţin contemporan cu noi, Nicolae Berdiaev, nu atât oscilant, cât mai curând, receptiv şi faţă de ortodoxie şi faţa de catolicism, care declară că a ajuns la credinţa în Dumnezeu nu citind Sfinţii Părinţi, ci citind filozofia germană postkantiană şi idealistă. Căile Domnului sunt nebănuite şi nenumărate. Zacharias Lichter al lui Matei Călinescu ajungea la Dumnezeu şi Hristos de la fenomenologia husserliană. Unul dintre cei mai interesanţi gânditori francezi contemporani, Gustav Thibon, azi mai mult decât nonagenar, un om cu adevărat senin şi profund creştin, şi cu adevărat filozof, adică iubitor de înţelepciune, ştie să preţuiască şi să extragă esenţe întăritoare pentru credinţa lui din Nietszche. Marea filozofie, reperele ei clasice sunt în afara credinţei, iar aceasta, dacă e autentică şi profundă, este independentă de ele.”2
Cezar Baltag era un om religios, profund religios, dar şi un bun cunoscător de filosofie. Un, evident, «iluminat», «inspirat». Poemele sale, trecând prin tragic, au o autentică religiozitate: „Ah Soarele absent/ la miezul nopţii şi buzele ce se deschid/ să spună: Dacă voieşti, îndepărtează de la mine/ acest pahar…/ …şi tunetul îndepărtat şi pactul/ de bunăvoie încheiat cu soarta…/ Un simplu du-te vino/ între ochiul soarelui şi bătaia de aripi/ a păsării oarbe/ ce-şi caută fâlfâit tot mai tragic/ în sângele meu/ loc de odihnă/… şi Cel Neprihănit care priveşte în ochii tăi şi spune, «Tată/ a venit ora, eu nu mai sunt în lume/ dar ei sunt şi le-am dat numele tău/ şi plec din lume, iar lumea am învins-o/ şi pentru ei mă rog,/ nu pentru lume/ Şi-i seară. Şi acum vin la Tine».”
Omul în sine, Cezar Baltag, va fi simţit tragicul prin dispariţia soţiei sale, poeta Ioana Bantaş. De umbra morţii va fi atins poetul în Euridice şi umbra, litanie pentru cea plecată: „Stai la masă/ cu o bucată de pâine în mână/ şi împrejurul tău se aud vocile/ a doisprezece prieteni absenţi/ care nu mai au umbră./ Te apleci către cel din dreapta/ vrei să-l strigi şi iată/ el nu mai răspunde/ la auzul nici unui nume./ Frângi pâinea în douăsprezece/, întinzi câte o bucată/ fiecăruia/ şi deodată toate vocile amuţesc/ şi deodată toate clipele încetează să curgă/ Nu mai e nimeni aici/ să te mai poată urma/ nu mai e nimeni/ să poată măcar/ să te vadă/. Şi totuşi inima lumii/ e-acum/ un foc nesfârşit care cântă/ întoarcerea în tine/ întoarcerea tuturor în lumină”. (The Last Supper).
O plecare tragică, dar, probabil, pentru un bun creştin, suportabilă, ca limită şi depăşire, dacă între lumea de aici şi cea de «dincolo» nu este graniţă «opacă», ci «vamă » (M. Vulcănescu). “Dacă există moarte trebuie să existe şi înviere” (D. Stăniloaie).
Ar putea fi apoi de conjecturat şi asupra afirmaţiei lui René Char: „Obsesia recoltei şi indiferenţei faţă de istorie”, gândindu-ne la opera şi viaţa lui Cezar Baltag. „Dacă timpul istoriei, afirmă Albert Camus, nu conţine şi un timp al recoltei, istoria nu e, într-adevăr, decât o umbră efemeră şi crudă în care omul nu-şi are locul.”3 Se poate afirma, prin cuvintele filosofilor, că Cezar Baltag s-a consacrat timpului său rostitor, casei pe care o apără, demnităţii celor în viaţă, primind, astfel, recolta, care devine sămânţă şi hrăneşte din nou, făcând să înainteze istoria.
Omul nu poate decât să diminueze «durerea lumii», ceea ce a întreprins şi Cezar Baltag. Mai mult, poetul pare să spună, precum Origene şi Karamazov: “Dacă ei nu sunt, toţi, mântuiţi, la ce bun mântuirea unui singur om”.
Se dedică prietenului Traian Dobrinescu, scriitor, absolvent al Universităţii de Filologie – Cluj Napoca, pentru retorica prozei, interanimarea poetică şi discursul politic.

1 Gabriel Marcel, Jurnalul metafizic, Editura Trei, Bucureşti, 1996, p. 207, interpretat şi de E. Levinas, Între noi : Încercare de a-l găsi pe celălalt, Editura All, Bucureşti, 2000.
2 Al. Paleologu, Despre lucrurile cu adevărat importante. Ediţe îngrijită de Adriana Babeţi. Editura Polirom, Iaşi, 1997.
3 Albert Camus, Omul revoltat, Editura Sophia, Bucureşti, 1994.