Pentru a-l putea înmormânta ca om pe copilul mâncat de câini într-un parc din Bucureşti, s-a recurs la butaforii. Butaforiile sunt obiecte care înlocuiesc realitatea. Cartoane rulate, pentru picioare, probabil, machete din hârtie şi clei, pentru alte părţi ale corpului, pungi cu conţinut uşor, rotunjit, pentru cap. Şi o şapcă, pentru a-i conserva demnitatea de om la patru ani şi mândria de a fi copilul cuiva. Al unor părinţi, al unei familii, al unui oraş, al unei ţări, al unui continent, al acestei civilizaţii, umane, cum ne place să accentuăm.

Lunea trecută, la ora la care am predat editorialul meu „Nu muşcat, ci mâncat”, informaţiile despre această tragedie erau încă neclare. Ceea ce nu m-a împiedicat să folosesc verbul corect pentru acţiunea câinilor. Nu-ţi trebuie prea multă imaginaţie să simţi că, dacă un copil e atacat de câini şi acolo nu se află un adult, haita îl va devora până la ultima înghiţitură. Văd acest tip de atac de la balconul meu, în fiecare zi, asupra copiilor care trec spre Parcul Zăvoi din Râmnicu Vâlcea. Şi am scris şi despre el, în repetate rânduri, ultima oară în luna mai. Câinii sunt încă acolo, în aşteptarea următorului copil. La fel ca în Parcul Tei din capitală. Şi oriunde altundeva îţi îndrepţi picioarele şi îţi întorci privirea, în această ţară care se răsfaţă pe toate drumurile lumii cu atributul de fascinantă.

Aidoma celor care l-au pregătit pe copil pentru drumul final, şi noi umplem costumul civilizaţiei româneşti cu tot felul de butaforii. Ne prefacem că avem primării, primari şi funcţionari şi le dăm cu adevărat impozite, să aibă din ce-şi lua salariile şi cu ce să facă un loc mai sigur din localitatea unde trăim. În fapt, aceste instituţii nu sunt decât nişte monumente ale intrigilor de tot felul. De la cele amoroase, la cele politice şi comerciale. Locuri ale bârfei şi ale amânării problemelor publice de pe o zi pe alta. În timp ce ne închipuim că siguranţa noastră este pe mâinile cuiva. Prin votul nostru, însumat, primarul are puterea să decidă, să acţioneze, să facă ce trebuie pentru confortul şi pentru siguranţa celor care l-au împuternicit, l-au mandatat.

În fapt, primarii au o criminală aplecare spre scamatorii. Dacă n-au deprins-o de la părinţi, o capătă în prima campanie electorală. Vorbitul despre cu totul altceva decât despre responsabilitatea funcţiei pe care au primit-o de la comunitate. În rezumat, toate lucrurile necesare sunt imposibile, în rostirea lor - ori legal ori financiar - sau sunt în sarcină naţională, europeană, mondială, galactică, divină. Este scamatoria pe care o foloseşte, iată, în cel mai grosolan mod cu putinţă, un primar care, altfel, stârnise admiraţia naţională la un moment dat: Sorin Oprescu. În loc să ia o decizie, folosind puterea celor două milioane de voturi care i s-au dat, în două rânduri, aleargă populaţia Bucureştilor la referendum. Nu pentru a o consulta, cum se minte până şi pe sine, ci pentru a-i provoca o dilemă morală: eutanasierea sau nu a câinilor fără stăpân. Aceasta este cea mai primitivă scamatorie făcută cu ceea ce a mai rămas din copilul mâncat de câini în oraşul lui Sorin Oprescu.

Sorin Oprescu nu pune întrebarea corectă pentru că ea l-ar putea trimite la muncă şi l-ar putea băga în anchete periculoase. Şi, de evitat, în mentalitatea sa de primar, l-ar obliga să ia decizii, nu numai onoruri şi salarii. Întrebarea pe care o aşteaptă bucureştenii cu adevărat este dacă mai sunt dispuşi să trăiască în pericolul de a fi mâncaţi de animalele abandonate pe domeniul public, sub ochiul nepăsător al primarului, aflat în complicitate, voită sau nu, vinovată fără discuţie, cu o întreagă mafie a plimbătorilor de câini pe bani publici. Context în care, singurul referendum de acceptat este cel de demitere urgentă a primarului şi de înlocuire a sa cu un om activ cu adevărat. Înainte ca jongleria cu referendumul să se extindă, ca procedură de urmat, pe teritoriul întregii ţări. O scamatorie cu resturi din copilul mâncat de câini.

Din punctul meu de vedere, momentul în care copilul unei ţări este mâncat de viu de câini, pe domeniul public sau nu, este minimum absolut al culturii sociale din acel loc. Există în istoria românilor, de peste două mii de ani, multe episoade importante în legătură cu apărarea vieţii şi a bunurilor oamenilor care ne-au precedat. Şi care n-au dat-o la întors, şmechereşte, făcând-o pe scamatorii în faţa apropiaţilor lor. Evitând astfel să nu fie marcaţi doar ca nişte caraghioşi în istoria acestui popor, cum îmi apar acum toţi cei de care depinde zi de zi lichidarea ameninţărilor la sănătatea şi la siguranţa oamenilor din mii de localităţi.

Găsesc că acest şir de editoriale trebuie să se încheie aici. Înainte de a deveni eu însumi un fel de jongleur cu subiecte de interes public, consumate aici, dar niciodată rezolvate de niciunul dintre noi. Nu cred că se mai poate scrie niciun cuvânt în plus despre această situaţie, şi despre oricare alta la fel, fără riscul de a ascunde până la urmă problema însăşi sub cuvinte, de sub care va ieşi mereu mai ameninţătoare şi mai ucigaşă.

Şi, pentru că ne despărţim cu această ocazie, vom rezolva şi ultima dintre datoriile mele de editorialist. Numele meu real este Dan Tudor. Găneasa este locul unde am petrecut câteva zile din copilăria mea, cam pe la vârsta de 4 ani. Pe uliţele acestui sat, la răscrucea drumurilor olteneşti, nu am fost niciodată atacat de câinii fără stăpân. Mi se întâmplă frecvent, de peste patruzeci de ani, pe străzile din Râmnicu Vâlcea.