Acest articol se scrie de la sine, pe măsură ce evenimentele se derulează aici, aproape de fiecare dintre noi. Suntem în tensiunea preparativelor mondiale de război. Acesta este evenimentul internaţional. Şi sub emoţia atacului canin asupra copiilor din Lacul Tei, în capitala ţării noastre. Acesta este evenimentul naţional. De o parte, sirienii şi americanii, de alta copiii noştri şi câinii maidanezi. În ambele situaţii este vorba, iată, de viaţă şi de moarte. Se presupune că guvernul sirian şi-a ucis opozanţii folosind arme chimice. Se transmite în direct că doi copii au fost atacaţi de câinii noştri, cei din toate oraşele, unul dintre ei fiind, în primele minute ale informaţiei, atacat, apoi muşcat, apoi ucis. Nimeni dintre corespondenţii care transmit de la faţa locului nu rosteşte verbul care contează în dezvăluirea până la capăt a cumplitului adevăr. Copilul a fost mâncat de câini, nu atacat, nu muşcat, nu mutilat şi nu ucis, cum aud pe toate sursele de informare. Mâncat, cum mănâncă animalele orice altceva. Îmi permit să sugerez o astfel de imagine pentru că aici, la această rubrică, am relatat despre acest pericol sub titlul de revăzut A fătat căţeaua sterilizată!

Cine nu rosteşte până la capăt un astfel de adevăr nu caută cu adevărat o eliminare a pericolului apărut.
Urmăresc cu mare atenţie evenimentele. La Washington este o tăcere ameninţătoare. La Bucureşti se caută vinovaţii pentru atacul canin. Personal, sunt mai atras de agitaţia de la Bucureşti. Să urmărim aşadar pe cei acuzaţi la Bucureşti. Nu câinii, că nu se face. Mai întâi, bunica celor doi copii. Ea i-a scăpat din vedere. Apoi proprietarul pământului pe care s-a petrecut atacul. Care nu este de identificat. Apoi vântul şi văzduhul. Nimic depre administraţia locală, singura care are instituţiile, tehnologiile şi legile pentru protejarea oricărui plătitor de impozite. Indiferent de unde vine agresiunea împotriva lui. Este înspăimântător câtă laşitate şi câtă iresponsabilitatea se află în administraţia locală şi naţională românească, cele care dau colţul ori de câte ori vine vorba despre viaţa şi despre siguranţa propriilor cetăţeni. Lipsa de protecţie a copiilor, a femeilor şi a bătrânilor în confruntarea cu câinii comunitari este măsura bărbăţiei administraţiei acelui loc. Personal, cred că nu există oameni mai de nimic decât primarii şi şefii instituţiilor care trebuiau să elimine până acum pericolul public pe care îl reprezintă orice animal care circulă fără stăpân pe teritoriul localităţii lor. Nu-mi pot imagina pe primarul Oprescu, la Bucureşti, pe Vasilescu la Craiova, pe Vârlan sau care mai e pe la Râmnicu Vâlcea, pe Cârciumaru la Târgu Jiu, pe Prina la Slatina sau pe Gherghe la Severin, înfulecându-şi salata la prânz, în timp ce câinii se ospătează cu carne fragedă de om în localităţile pe care se fălesc că le conduc. Şi totuşi, acest lucru s-a întâmplat cam pe la ora prânzului în capitala ţării în care un copil era mâncat de câini.

La Washington e linişte încă. Vorbele s-au spus în urmă cu mai multe ore. Am reţinut vreo câteva dintre ele. O acuzaţie la adresa tuturor guvernelor democratice ce dau semne de ezitare în susţinerea militară a atacului neterestru asupra sirienilor. Autorizarea acordată voalat unor guverne nedemocratice de a se apăra prin crimă împotriva opozanţilor interni, dar nu prin atacuri cu arme chimice, nepermise prin semnături internaţionale. O morală cu multe nuanţe de gri, cum este întotdeauna morala la masa oricărui stăpân. Şi un zâmbet ironic dinspre Urali, în alte nuanţe de gri, în care se rezolvă până la urmă lucrurile, într-un fel care este greu de anticipat acum.

În războiul cu câinii, morala e în alb şi negru. Ne-o strigă în faţă, pe toate canalele de comunicare, organizaţiile de protecţie a animalelor. Cele care ameninţă tot timpul pe oricine încearcă să atenţioneze asupra pericolului canin de pe străzi. Personal, mă aştept ca, printr-un telefon, fie el şi anonim, o asemenea organizaţie să-şi asume ospăţul canin în care a pierit copilul din Bucureşti. Mâncat de câini, nu atacat, nu muşcat, nu mutilat şi nu ucis, cum ne mângâie pe la urechi crainica cu suflet delicat de la televizor. De la ea aştept ca, în continuare, să transmită, cu aceaşi sensibiliatate, cum peste nu ştiu care pământeni au fost presărate câteva bombe care au înflorit feeric la începutul acestei seri. Pentru a lumina în toată splendoarea scenele în care câinii fără stăpâni din România înfulecă, bucată cu bucată pe copiii lipsiţi de apărare. Copii ai celor care finanţează zi de zi protecţia lor publică şi o votează la fiecare patru ani, ca şi cum ea ar şi exista.