Într-un lung interviu televizat, liderul administraţiei actuale şi co-lider al întregii puteri politice, semnatar al unei coabitări demnă de amorurile mahalalelor, a deschis larg fereastra care dă înspre opoziţie. Arătându-se interesat guvernamental de proiectele opoziţiei şi nominalizând-o pe aceasta ca fiind partidul fostei guvernări.
Dacă este o capcană, vor urma secvenţe pasionante pentru învăţăceii din politica românească. Dacă e o glumă, atunci e singura la care nimeni nu are nimic de râs. Dacă e o dezvoltare a coabitării, atunci trebuie versificată deja, pentru urmaşii lui Zavaidoc.

Scaunul opoziţiei este, evident, gol în România. Politicienii slabi de înger se tot tem că pe el se va aşeza într-o bună zi mass-media. Presa însăşi se închipuie deseori călărind, cu spătarul întors, scaunul opoziţiei. O prostie pe care o aud de peste douăzeci de ani, de la acel Măi, animalule! până la mai apropiatul Ţigancă împuţită! Rostite de cei doi preşedinţi, atât de asemănători în defecta înţelegere a lucurilor. Presa nu încape pe scaunul opoziţiei pentru că nu are electorat, ci audienţă. Poate că ea îşi reprezintă mai bine auditorii decât îşi reprezintă politicienii electoratul. Există avantaje şi dezavantaje specifice fiecăreia, la o comparaţie mai atentă. Încrederea în politicieni este mai difuză şi se poate câştiga cu o pungă de mălai. Încrederea audienţei în presă se câştigă prin calitatea informaţiei şi spirit civic. Când pierde încrederea electoratului, politicianul rămâne la putere pe perioada mandatului. Dacă dă alături cu informaţia, televizorul rămâne fără telespectatori şi banii de publicitate pleacă în altă parte, lăsând loc falimentului. Presa există în lume de sute de ani şi nicăieri, niciodată, nu a urcat în scaunul politicii. Ca să fie clar pentru cei care văd în atitudinea civică a presei o aspiraţie la scaunul gol al opoziţiei.

Mă tot întreb în ultimele ore ce a vrut primul-ministru socialist să spună, nominalizand pe portocalii pentru scaunul opoziţiei. Poate fi o simplă coincidenţă că, cu doar câteva ceasuri înainte, dezbinaţii portocalii, violeţi, verzui... s-au adunat de după perdelele prezidenţiale pentru un Pupat Piaţa Independenţei. Poate fi un ordin de coabitare extinsă, cum am spus la început. Nu înţeleg mare lucru. Pentru că, până mai ieri, ştiam că opoziţia este la prim-ministru în casă, de partea cealaltă a mesei useliste, urmând să aflăm în competiţiile electorale de la anul dacă ea e roşie sau galben-albastră. Socialistă sau liberală. De stânga sau de dreapta.

Singura coabitare votată popular în România este cea dintre liberali şi socialişti. Şi votată cu o majoritate zdrobitoare. Majoritate ce a însumat voturile pentru putere şi voturile pentru opoziţie. Fosta putere nu era pe acasă, din câte ne amintim, risipită de teama consecinţelor propriei guvernări, spartă în partiduleţe multicolore, cu scoruri de nimic. Eu nu pot crede într-o asemenea opoziţie. Pentru că nu e de crezut în partidele care se dezmembrează la pierderea puterii. Sunt formate din indivizi pe care numai puterea, ca exerciţiu al bunului-plac, nu credinţa în proiect, îi ţine împreună. Asemeni găştilor de cartier, care se dezmembrează la prima razie în forţă şi se refac în alte combinaţii, mai prudente şi mai periculoase. Indiferent de obiectul muncii lor. Comercial, întotdeauna.

Reîntâlnirea de ieri a portocaliilor rătăciţi arată ca un banchet al absolvenţilor şcolii politice prezidenţiale, promise cândva cu ton profesoral. Primul-ministru al României se iluzionează în public, la televizor, lăsând să se înţeleagă că este pregătit să ia în serios rezultatele acestei reuniuni. Primul dintre rezultate, sugerat la finalul reuniunii politice, fiind vechiul capriciu cu Elena preşedinte.

Noi, românii, avem de o lungă perioadă de timp ceva probleme cu Elenele, în politică. Grecii au avut una singură, în antichitate şi au rezolvat-o încă de atunci. Elena din Troia, răpită şi eliberată cu preţul unui măcel. O nevastă frumoasă, destul de abilă pentru a se lăsa răpită şi apoi eliberată, fără a interveni în niciun chip în jocurile politice şi militare ale vremurilor ei. O aspiraţie pentru Elenele din politica românească, frumoase deseori, dar nu atât de isteţe în a se abţine să-şi afişeze în public nepriceperile politice, administrative şi, mai ales, lingvistice. Apărute mai degrabă ca un fel de capriciu şi sfârşind deseori ca unul dintre Capriciile lui Goya. Dintre cele 80 de Capricii ale lui Goya, este de amintit aici cel numerotat 43, intitulat şi Somnul raţiunii naşte monştri! Parcă anume pentru a şti de la ce capricii ni s-a tras şi cu administraţia dictaturii interbelice, şi cu aceea a dictaturii comuniste şi cu dupăurechismul guvernamental din criza economică a acestor ani.

Eu nu sunt politician ca să zâmbesc cu subînţeles la această idee, expediată tot pe scaunul opoziţiei de liderul socialist. Pentru că am mai văzut un preşedinte întărit de forţele ascunse ale unor interese ce ne scapă tuturor. În ciuda unui vot popular de demitere fără precedent. Un mecanism care, exersat o dată, poate fi repetat pentru a impune şi acest Capriciu, plasat acum cu naivitate socialistă pe scaunul liber al opoziţiei prezidenţialelor de anul viitor.