Într-o conferinţă la BNR acum o săptămână a fost prezentat un grafic al ratei de creştere a preţurilor incluse în indicele CORE2. Acest indice al preţurilor de consum exclude din IPC preţurile etichetate drept „volatile” de BNR. Pe înţelesul tuturor, BNR spune că deciziile de politică monetară influneţează direct doar preţurile incluse în CORE2.
În realitate, bineînţeles, lucrurile sunt diferite. Politica monetară nu influenţează DIRECT preţurile din economie, indiferent de ce preţuri discutăm. Deciziile de politică monetară sunt transmise în economie prin două canale: piaţa interbancară şi aştepările persoanelor fizice şi juridice despre evoluţia preţurilor. Mai departe, aceste canale influenţează preţul creditului, al valutelor, al forţei de muncă şi al altor active din economie şi care la rândul lor influenţează atât preţurile interne cât şi preţurile bunurilor de import/export. Abia după aceea putem să discutăm de efectul politicii monetare asupra preţurilor de consum.
Revenind la concluzia exprimată în conferinţa de la BNR pentru „cei care critică banca centrală”, există o problemă: „Ţintele de inflaţie sunt exprimate în termenii variaţiei anuale a indicelui preţurilor de consum şi sunt stabilite ca punct central încadrat de un interval de variaţie de +/-1 puncte procentuale”. Mai simplu, banca centrală ţinteşte IPC şi nu CORE2, iar orice concluzie care arată performanţa băncii centrale doar uitându-se la CORE2 este eronată şi irelevantă.
După evolutia inflaţiei măsurate cu IPC, CORE2 şi ţinta de inflaţie se observă un lucru bizar: CORE2 şi IPC “merg” împreună până în 2009. După 2009 CORE2 continuă să scadă chiar dacă IPC este mult mai volatil. Relaţia care a existat până în 2009 între cei doi indici s-a rupt. Această scădere a CORE2 după 2009 a fost prezentată ca un succes al băncii centrale, deoarece „banca centrală influenţează direct CORE2”. Nu uităm ceva?
Mai sus am arătat că până la CORE2 impulsul politicii monetare trece prin sistemul bancar şi prin economia reală. La momentul în care CORE2 se desparte de IPC a mai avut loc un fenomen în economie: recesiune şi deficitul de cerere. Ambele au o influenţă NEGATIVĂ asupra preţurilor din economie – duc la scăderea preţurilor. Este adevărat că o mare parte din responsabilitatea pentru recesiune şi deficitul de cerere îi revine şocului NEGATIV al politicii monetare din octombrie 2008, în acest sens putem spune că BNR a contribuit la scăderea CORE2.
Deşi evoluţia preţurilor incluse în CORE2 este importantă, ţinta băncii centrale este dată de evoluţia preţurilor incluse în IPC. Folosind acest indice, după cum se vede în grafic, banca centrală a avut o performanţă dezamăgitoare pentru toată perioada de regim de ţintire a inflaţiei. Iar costul nu este doar unul de imagine pentru politica BNR şi cei care implementează această politică. Dacă ar fi doar acest cost poate că nu ar interesa pe nimeni.
Inflaţia IPC mai mare decât ţinta reprezintă un cost REAL pentru societate. Câteva exemple, salariile din sectorul public sunt indexate cu rata inflaţiei, taxele locale sunt indexate cu rata inflaţiei, cheltuielile publice sunt indexate cu deflatorul care depinde de rata inflaţiei şi chiar cea mai recentă creştere de accize este justificată ca o ajustare pentru rata de inflaţie. Astfel, dacă BNR îşi făcea treaba şi inflaţia măsurată de IPC era în ţintă sau chair mai mică, aceste creşteri de taxe şi cheltuieli publice ar fi fost mai mici şi asta ar fi însemnat un COST mult mai MIC pentru noi, restul societăţii.
Ce se întâmplă?
Dacă dorea cu adevărat, banca centrală putea să reducă inflaţia măsurată de IPC până la ţintă sau chiar mai jos. Din păcate, nu există niciun cost real pentru BNR sau cei care implementează politică BNR atunci când ratează ţintele de inflaţie. Fără „frica” acestui cost, în economia privată este vorba de concediere sau faliment, nu există niciun interes pentru îndeplinirea unui mandat chiar dacă vine de la Parlament, care la rândul său reprezintă dorinţa cetăţenilor. Mai mult, am putea „specula” că nu se doreşte reducerea inflaţiei tocmai pentru a justifica taxe şi cheltuielile publice mai mari, având în vedere relaţia strânsă dintre BNR şi Ministerul de Finanţe începând cu octombire 2008 în special.
Există şi o altă explicaţie, mult mai importantă din punctul meu de vedere, pentru ratarea ţintelor de inflaţie: modelul folosit cu două ţinte, curs şi inflaţie, şi un singur instrument de politică monetară. De cele mai multe ori, evoluţia celor două ţinte va duce la un conflict şi atunci BNR trebuie să decidă ce ţinteşte mai întâi. De exemplu, când inflaţia scade, o depreciere a RON forţează banca centrală să ţină dobânda sus, deşi inflaţia în scădere ar cere o relaxare a politicii monetare.
Poate că pentru BNR ţinta de inflaţie nu înseamnă nimic, asta reiese până acum din modul în care politica monetară a reuşit să se achite de mandat. Dar pentru noi contează.
De ce este important să nu ratăm ţinta de inflaţie sau mai ales să avem o inflaţie scăzută? Pentru că în perioade de recesiune salariile nominale nu cresc. Pentru că aşa punem o frână statului care vrea să crească cheltuielile publice cu rata de inflaţie, deşi nu există nicio legătură între produsele din IPC şi cele pe care le consumă statul. Pentru că aşa punem o frână creşterii taxelor locale. Exemplele sunt multe.
