Cu acest de, latinii vorbeau despre. Despre natură. Despre război. Despre viaţă. Vorbeau, adică scriau. Adăugând înţelepciunii greceşti observaţii noi, descoperind legătura şi diferenţele dintre lucruri şi fapte şi clădind norme noi pentru civilizaţii mai moderne.

Poate nu e bine să te gândeşti la aşa ceva în plină vacanţă. Şi nici la sărăcie.

Vacanţele sunt pentru cu totul altceva. Pe vremea mea, aşteptam vacanţa de vară pentru a merge la scăldat. La gârlă. O vreme mai târziu, mergeam şi la baluri. La Căminul Cultural. Apoi, la vremea buletinului de identitate, la muncă. La diguri de canalizare, la modernizări de hale industriale, la o exploatare forestieră. Printre, în tabere de adolescenţi, la munte sau la mare. Şi tot aşa până când vacanţele au devenit concedii.

Concediile care au urmat vacanţelor de vară au fost cu totul altceva. Reglementate, planificate, limitate în timp şi mai ales în graniţele de nestrăpuns ale statului român. Altfel, un alt prilej de făcut un salariu în plus, de băut o bere pasteurizată şi de mâncat cartofi prăjiţi cu orice, la un rummy, în familie.

Despre vacanţele şi concediile de după nouăzeci, nu ştiu mai nimic. În termenii de dinainte. Nici cu gârla, nici cu balul, nici cu munca, nici cu berea pe sub mână, nici cu jocurile în familie. Pentru că, în aceste ultime două decenii mi-am luat liber când am vrut, pentru cât am vrut, în condiţiile pe care le-am vrut. Fără excese şi fără eşecuri.

Vacanţele sunt făcute pentru a visa şi-şi merită şi ultimul bănuţ dacă ai un vis cu care să te întorci acasă după o cât de mică evadare!

Tocmai de aceea nu înţeleg eu unde apare legătura între neputinţa de a-ţi petrece o vacanţă şi sărăcia pomenită de mai toată lumea, din te miri ce. Lipsurile materiale şi financiare, invocate de majoritatea şi cultivate social la noi, din rărunchi, de părinţi, dascăli, ziarişti, politicieni din opoziţie şi atâţia alţii, transformate într-un fel de scuză pentru neputinţă, lipsă de morală şi fărădelegi.

Am auzit în viaţa aceasta multe prostii. Sărăcia care stă în faţa fericirii le întrece însă pe toate. Sărăcia materială, ori financiară, bineînţeles. Şi fac această subliniere pentru că, da, există o anume sărăcie care ţine la distanţă orice formă de fericire. Neputinţa de a vedea, de a auzi, de a gusta, de a mirosi, de a visa, de a înţelege şi multe asemenea sărăcii. Am cunoscut oameni care puteau cumpăra o ţărişoară, dar nu puteau să se bucure de răsăritul soarelui. Văd zilnic la televizor indivizi care pot răsuci naţiuni după bunul plac, dar mă îndoiesc că ştiu câte bucurii poţi avea investind o sută de lei în benzina de mers până la Voineasa.

Nu există sărăcie în faţa cuiva determinat să fie fericit! În fiecare zi, nu numai în vacanţă. Şi nu cred că există nefericire mai profundă ca a celor care îşi plâng de milă, pe motive de sărăcie, elevate uşor spre supravieţuire.
Ieri, în vacanţa mea de la terasă, mi s-a sugerat să comentez soarta unor asemenea nefericiţi. A celor căzuţi din propriile principii şi din propria morală. Nume mari, pe care nu le rostesc aici din respect pentru opera lor scrisă, pictată, interpretată. Oameni ajunşi în slujbă la împărăţia recentă, asemeni altora la împărăţia roşie din trecut. Inteligenţă capturată până la fanatism, pentru croirea hainelor de reformeşti, pe care să le îmbrace în fiecare zi tot felul de slab-cunoscători ai limbii române, ajunşi la cârma naţiunii. Scriitori, filosofi, artişti. Născuţi pentru a fi repere. Folosiţi pentru a sparge gheaţa îndoielilor populare. Abandonaţi acum, ca şi în anii nouăzeci, lăsaţi singuri cu ei înşişi, în starea de dezintegrare în care i-a prins finalul de spectacol. Căderea morală de acest tip nu este resimţită ca nefericire, ci, la fel de primitiv ca la neştiutorul de carte, ca o cumplită nedreptate. Şi este exprimată ca atare, la rubricile cunoscute. Vă îndemn să le citiţi.

Curiozitatea interlocutorului meu de pe terasă, la cafea, era îndreptată în direcţia unor tendinţe de a înţelege asemenea prăbuşiri morale ca fiind determinate de teama de sărăcie materială. Cu exemple din fiecare generaţie de inteligenţă româneacă. Nu sunt nici sociolog, nici psiholog, deci nu mă voi aventura aici mai departe de singura anecdotă pe care o pot asocia, ca răspuns de vacanţă. Pentru că, se spune, tot într-o vacanţă de vară, s-a gândit mama unor adolescente să le trimită pe cele două fete ale sale, la naşa lor, în Bucureşti. Spre educare şi distracţie metropolitană, bineînţeles. Numai că, atunci când a mers să le ia acasă, a aflat că fetele ar fi plăcut tuturor dacă n-ar fi fost cam... curve. Remarcă la care mama avea explicaţia pregătită deja: De sărăcie, naşă, de sărăcie!

De rerum natura. Fără pauză de cafea, fără concediu şi fără vacanţă.