Oraşul Detroit din Statele Unite ale Americii şi-a anunţat oficial intrarea în faliment. Falimentul nu este o ruşine. Aşa concepeam şi eu falimentul când, prin 1993, citeam prima carte pe care o întâlnisem în limba română, despre faliment. De atunci au trecut douăzeci de ani. Mărturisesc că nici acum nu ştiu dacă există pe aici, pe la noi, o reglementare serioasă privind falimentul. Înţeleg că ar fi câte ceva, nimic de ajuns, referitor la firme, nu la persoane. Mă rog, una dintre originalităţile noastre. Orice şi oricum ar fi, falimentul este o ruşine în cultura românească. Ca şi handicapul.

Starea premergătoare falimentului este insolvenţa. Dar insolvenţa nu conduce în mod obligatoriu la faliment. Insolvenţa, declarată legal, este cel mai bun lucru care i se poate întâmpla oricui ajunge să nu-şi mai poată îndeplini obligaţiile financiare. Este o punere la adăpost de cei înclinaţi spre abuzuri, şantaj şi violenţă, îndreptate împotriva celui dator. O punere la adăpost legal, cum spuneam. De la insolvenţă şi până la faliment e cale lungă şi numai creditorii, în mod organizat (masa credală) pot hotărî dacă insolventul poate continua activitatea sau se va lichida până la ultimul şfanţ. Decizie luată cu prudenţă, pentru că, în caz de lichidare, creditorii nu pot recupera decât procente din ceea ce aveau de luat. Tocmai de aceea, prima idee este ca insolventul să poată trăi în continuare, să-şi plătească datoriile din activitate, nu din vânzare de fier vechi şi rufe nespălate.

Îmi cer scuze pentru această lungă introducere, dar o consider necesară pentru a stinge ceva din patosul cu care vorbesc despre insolvenţă şi faliment politicienii români. Mari amatori de manipulare a maselor, nu de informare şi de educare, cum le-ar sta bine unor autointitulaţi formatori de opinie. Pe drumul dinspre opoziţie spre putere şi invers, politicienii vorbesc cu mai mulţi sau mai puţini decibeli, din burtă şi din rinichi, despre insolvenţă şi despre faliment. Mai tot timpul, într-o evidentă necunoştinţă de cauză, determinată de neştiinţă de carte şi mai puţin de interese politice, cum am fi înclinaţi să credem.

Nici insolvenţa, nici falimentul nu sunt o ruşine pentru nimeni. Nu este o ruşine să te îmbolnăveşti şi nu este o ruşine să mori. Diferenţa este că te poţi îmbolnăvi şi poţi muri cu demnitate sau aceste lucruri se pot petrece cu tine într-o gravă umilinţă. Ce nu stă în puterile tale este să anulezi efectele legilor economice care conduc, în anumite condiţii, la insolvenţă şi la faliment, aşa cum legile firii pot conduce, în anumite condiţii, la boală şi la deces.

Legile economice nu stau în puterea oamenilor, a statelor ori a instituţiilor, la fel ca legile firii. Oamenii nu pot decât să le constate în înţelesul lor şi să le exploateze cu forţe proprii, ale persoanelor, ale statelor ori ale instituţiilor comunitare. În acest context, legea falimentului este numai o procedură de punere pe firul legilor economice, aşa cum vâslitul este o tehnică de exploatare a forţei pe care o are firul apei curgătoare.
Cine a lăsat România capitalistă fără o lege fermă şi clară, a falimentului, se dovedeşte a fi ori incult, ori şmecher. Incult, pentru că nu a anticipat ce urmări poate avea o criză apărută într-o economie nereglementată la zi. Şmecher pentru că haosul îl ajută pe el personal să supravieţuiască mestecând cadavre, asemeni păsărilor în deşert. Proştii sunt mai puţin vizibili în această chestiune, dar necrofagii economici pot fi găsiţi cu multă uşurinţă în jurul cadavrelor din economia românească. Mulţi au nume şi prenume sau un cod fiscal cu toate patalamalele de lichidatori. Iar peste ei, tronează – optimişti fără motiv, dacă sunt la putere, sau pesimişti fără argumente, în opoziţie – politicienii lui Nu-ne-vindem-ţara! sau a lui Ba-pe-a-mă-tii!, pregătiţi să promită, la o adică, suprimarea legilor economice care ne fac atâta rău. Cum se întâmplă în fiecare campanie electorală.
Oraşul Detroit din Statele Unite ale Americii şi-a anunţat, oficial, intrarea în faliment. După regresul industriei automobilelor, în primul rând, şi după o depopulare masivă, prin plecarea localnicilor spre zări mai optimiste. Oraşul Râmnicu Vâlcea, de pildă, tace mâlc. După situaţii falimentare agonizante, legile economice fac curat în industria chimică de aici şi, pe orizontală, într-o economie conectată la un aparat defect. Nimeni nu pare îngijorat şi nimeni nu arată a se ocupa cu planuri de refacere. Nici primarul oraşului Detroit nu avea un plan de redresare, ci o îngrijorare pentru valoarea obligaţiunilor cu care şi-a finanţat aşteptarea vremurilor mai bune. Care n-au mai venit, că aşa e la legile firii. Şi falimentul a ajuns să fie efectiv, că aşa e la legile economice.
Numai proiectele stau în puterea oamenilor. Personal, sunt foarte puţin preocupat de epopeea falimentară din Detroit. Am aşteptări de la noua generaţie de decidenţi şi de gânditori în ale economiei funcţionale, pe profit, la Râmnicu Vâlcea. Trei nume ale momentului îmi trec, la repezeală, prin cap: Florin CÂŢU, Bogdan PISTOL şi Dan NIŢU. Trei nume de oameni tineri, fără legături cu spiritul festivist al analiştilor economici, al politicienilor şi al managerilor carpatini, din trecutul apropiat. În jurul fiecăruia dintre ei se poate forma un grup mai larg de oameni cu expertiză, realişti şi vizionari, care pot da o soluţie pentru starea de faliment a acestei comunităţi.
Altfel, mă pregătesc şi eu, ca mai toată lumea, de sărbătorile cu mici şi bere, gata de start în Parcul Zăvoi. Având sentimentul că boala şi moartea, insolvenţa şi falimentul, se întâmplă mereu în altă parte. La Detroit, nu-i aşa? Fără pic de ruşine.