Nu cred că există moment mai sensibil decât acela petrecut lângă piatra de mormânt a unui apropiat. A unui dispărut dintre cei vii, în preajma căruia simţi libertatea să spui totul. Duşman sau prieten al tău, te va asculta cu toată răbdarea veşniciei, a înţelepciunii supreme a celui care a aflat ce înseamnă să călătoreşti dintr-o lume în alta. Este fascinant să vezi câtă libertate şi câtă încredere de sine apare pe feţele tuturor celor care se îndepărtează de mormântul la care şi-au ţinut monologul, îndreptat spre singurii dispuşi să asculte, să înţeleagă, să ajute - chiar aşa! - pe nişte căi greu de bănuit de încă viii care suntem.
Mi-am amintit de această stare de bine şi de singuranţă când, la volanul maşinii, am oprit să întreb unul dintre localnicii din Buşteni dacă mă aflu pe calea ce duce la cabina de sub Caraiman. „Astăzi avem reduceri!”, mi-a răspuns el, arătâdu-mi un afiş cu preţul pe oră al închirierii unui atve. Şi încă ceva ce n-am mai ascultat accelerând în direcţia altui trecător. „La domnul avem fructe de pădure proaspete”, mi-a luat-o el înainte. Şi tot aşa, până lângă locul unde vroiam să ajung, împins de la spate de nişte indivizi cu o indispoziţie cronică pentru orice fel de dialog.
Fără putinţa de a rosti vreo întrebare şi fără speranţa de a primi vreun răspuns, am reuşit totuşi să ajung până sub crucea de pe munte, înapoi, să-mi las bagajele într-un hotel şi să cad lat de oboseală şi de singurătate pe un petec de iarbă. De oboseală din cauza drumului, a schimbării de altitudine şi de singurătate din cauza imposibilităţii de a dialoga simplu şi la obiect cu cineva dintre cei întâlniţi pe traseul faptelor.
La fel ca în viaţa de zi cu zi pe care o petrecem, aici, între noi, români comunicativi, cum ne place să spunem. Şi să credem, ceea ce sună de-a dreptul rău!
Prin natura meseriilor pe care le-am practicat şi le practic, am bucuria să ascult pe foarte multă lume care are nevoie de serviciile mele. De la elevi şi studenţi, până la oameni politici şi afacerişti. De la actori de teatru şi artişti plastici, până la ziarişti debutanţi şi voluntari în scopuri comunitare. Este o mare plăcere profesională ca, ascultându-l pe fiecare în parte, să descoperi calea de urmat, să contribui la soluţii artistice, sociale, politice, manageriale, de viaţă până la urma-urmei. M-am ales cu această răsplată profesională, dar şi cu un profund dispreţ pentru cei ce nu pot asculta pe nimeni. Nu cunosc oameni mai săraci şi mai greu de ajutat decât aceia care nu au răbdarea elementară de a asculta până la capăt spusele celorlalţi.
Cei mai săraci dintre săracii în comunicare pot fi găsiţi în instituţiile publice. Instituţiile în întregul lor nu au simţuri pentru dialog cu oamenii care le finanţează. Indiferente la organizarea statului, comunist sau capitalist, instituţiile româneşti apar în ochii oamenilor ca nişte citadele greu de pătruns. Funcţionarii care le populează sunt ori prea aglomeraţi, ori prea obosiţi să audă pe cetăţeanul rătăcitor, ajuns în pragul infarctului. Numai pentru cei care au sărit peste proza lui Kafka, statul român este mereu surprinzător. Pentru cei mai harnici la lectură, Procesul, Castelul şi Colonia penitenciară oferă imagini uşor de recunoscut peste tot pe unde iniţiezi un dialog cu instituţii şi funcţionari.
Numai că oamenii de pe traseul meu montan nu par a fi slujbaşi la stat. Sunt însă la fel de inerţi în faţa oricărei tentative de dialog. Fără viaţă. Învârtindu-se într-un cerc vicios în care nu simt legătura între bunele servicii, bazate pe dialog, şi profitul financiar. Şcoliţi mai degrabă la bazarurile orientale, în care vânătoarea de clienţi poate semăna cu hărţuirea fără să deranjeze câtuşi de puţin. La ei, nu la noi.
Despre deteriorarea dialogului cu viii îmi vorbesc foarte mulţi apropiaţi. Cu îngrijorare, cu teamă şi cu tristeţe. Cei mai mulţi o pun pe seama noilor tehnologii, ca mijloace ale comunicării iluzorii între oameni. Poate că au dreptate. Poate că nu. Cel puţin atâta vreme cât, noile tehnologii nu sunt de niciun ajutor în comunicarea cu cei dispăruţi. Singurii care nu-şi vor pierde niciodată disponibilitatea de a asculta până la capăt fiecare dintre problemele care îi preocupă pe cei vii în propria viaţă.
Merită să urci la crucea de pe Caraiman pentru a câştiga un partener de comunicare, onest şi util, cel puţin.
